Lângă numele meu nu stă oricine!
Trăim nu prea poetic! Cam de multă vreme stăm într-un haos cu nenumărate înfăţişări, bolnăvicioase, ce atenuează orice urmă de afecţiune faţă de celălalt, dizolvând iubirea aproapelui, înlocuind-o cu ura şi dispreţul, abolind timpul acela predestinat bunăvoinţei şi respectului.
Nu suntem creativi, imităm, dorim locuri pe un soclu construit de noi, pe o hârtie, visăm la răzbunări, furăm cuvinte, maşini, familii, cu sentimentul că astfel l-am sărăcit pe celălalt, l-am umilit demonstrându-i marea noastră „artă”. Găsim apoi contexte pentru „diseminarea” scenariilor noastre triumfătoare, râdem cu gura până la urechi de victimele noastre, care sunt, cu siguranţă, oameni sinceri şi morali.
Căutam o astfel de introducere pentru a relata o situaţie care, mărturisesc, că pentru câteva momente m-a debusolat prin neînţelesul ei. Are ca actanţi o mamă, un premiant şi un instructor. Pentru un campion, obişnuit cu performanţa, ieşirea din circuitul competiţiilor atrage o încetinire a ritmului, absenţa încurajărilor conduce la pierderea încrederii în sine. Aceasta îmi spunea o mamă foarte tristă pentru excluderea copilului ei, odinioară sportiv recunoscut, din participările la concursuri. Instructorul, persoană ce a pierdut controlul realului după două mari premii obţinute de tinerii antrenaţi de el, îi interzicea categoric tânărului înscrierea. Insistenţa mamei l-a determinat să afirme afectat: Lângă numele meu nu stă oricine! Numele meu nu se asociază cu oricine! În simplitatea ei aparentă, mama a cerut detalii. Evident, nu le-a obţinut. Le-a căutat!
Şi ştiti cum e, când cercetezi fără a avea un scop clar afli şi ce nu vrei şi ce nu cunoşteai tu despre tine! Numele instructorului nu avea vreo rezonanţă princiară, el nu avusese niciodată vreo contribuţie fundamentală în domeniu. Era o persoană ce aparţinea, cum spun cei mai învechiţi într-ale lumii, unui neam care abia trecuse de la opincă la pantof. Era primul cu şcoală din familia sa, primul plecat din sătuc aflat la ore bune de mers până la oraş. Urcase social printr-o căsătorie destrămată după câţiva ani. Rămăsese din acesta cu un post, după cum se vede, confortabil. Care era atunci logica afirmaţiei sale? Să-i descifrăm mesajul doar literal? Chiar pot fi de neasociat două nume? Cel al unui copilul decent, aparţinând unei serioase familii de intelectuali, cu unul al cuiva îndepărtat de sine? Oare cine se aseamănă se mai adună-azi?
Mama a reiterat cererea pentru înscrierea la concurs. Aceeaşi reacţie, acelaşi răspuns din partea antrenorului. Nu a mai insistat, nu a apelat la rezolvările superiorilor instructorului, cu siguranţă şi ei „cu (re) nume”…, a încetat să lupte, mângâindu-şi tandru copilul şi reflectând numai… la decenţă.
Ana Koman – Editor online