De o vreme mă urmăreşte… o fotografie! (Re)prezintă trei persoane, în centru un chitarist, în stânga o femeie, în dreapta un bărbat. Chitaristul îmbrăţişează discret femeia ce are un profil dezvoltat mai mult pe orizontală decât verticală, exact cum nu şi l-ar dori vreodată cineva, mai ales o… doamnă, griful chitarei blochează irevocabil mâinile barbare ale bărbatului gelos, totul fiind proiectat într-o atmosferă de club de noapte. Pletele instrumentistului – cam rare – sunt răvăşite între cei doi. Pare o poză tipică pasionaţilor de distracţii ce-şi întâlnesc idolul într-un bar plin de fum şi nu vor să rateze fotografia de album pentru copiii de acasă. Are o notă de artificialitate dată de mimica femeii, cu siguranţă un suflet chinuit ce-şi propune să disimuleze! Nu o ajută „naturelul”! Sunt atât de îngroşate trăsăturile feţei în sensul desfiinţării liniilor feminine încât imaginea nu poate masca evidenţa. Suferinţa de a nu fi făcut suficient ceva (eventual un rău absolut) se ascunde sub verdele de fard strident.
Bărbatul afişează un zâmbet care aduce a satisfacţie primară, fiindu-i dictat de o coardă de chitară încă neacordată! Imensitatea-i masculină ar spune că ar fi înclinat spre alte sfere, mai ales spre cele ale raţiunii profunde, dar griful de chitară îi dictează poziţia de „mare însoţitor”… într-o poză. Al unei instanţe feminine ce şi-a luat în posesie până şi teritoriul apropriat prin definiţie artiştilor, scena.
Chitaristul, neutru, poate celebru, nu ştiu, un fel de personaj de ceară dintr-un muzeu de acest fel din lume, priveşte spre obiectivul aparatului sau al telefonul de la care se face fotografia. Doar acesta-i rolul său. Peste o secundă schimbă personajele, el e acelaşi. Nu neg talentul nimănui (reclam „talentele”, da!), tema rândurilor mele nu vizează dimensiunile artistice ale actanţilor din imaginea obsedantă, remarc în schimb meschina sforţare de care sunt capabili unii indivizi spre a da bine într-o poză, binele acesta mincinos reflectându-l, în viziunea lor, parcă pe cel interior sau pe cel de acasă.
Postarea fotografiei pe un site măreşte probabilitatea ca aceasta să fie cunoscută, comentată, apreciată şi lăudată. Un ,,like” şi gata! Iluzia împărtăşirii total râvnite şi cu alţii a trăirilor este atât de agresiv implantată în chipul femeii şi atât de straniu lipită pe faţa bărbatului încât converteşte poza într-o „contra – fotografie”. De admirat însă priceperea fotografului, fie el şi amator!
Oare de ce mă urmăreşte o fotografie? Pentru a-mi demonstra cât de uşor falsifici o realitate, cât de uşor este să uiţi de felul cum arăţi, cât de bine funcţionează trucajele în lumea reală, cât de repede se poate trece de la stare emoţională la alta sau cât de greu este să disimulezi!

Ana Koman – Editor online