sunt vorbele mamei mele ce luptă acum cu suferința, azi crezând că o
învinge, mâine, nu. Când nu mai poate, vorbește, înlocuind mișcarea
greoaie a mâinilor, a capului și a picioarelor cu un cuvânt sau două
în care vibrează atâta dragoste de parcă femeia mare și slabă din fața
mea niciodată n-a iubit!

Dar:
a iubit o meserie, venerată dintotdeauna, pentru miracolul ei,
nașterea! Dacă dascălii vorbesc de generații de elevi, instruite,
educate, mama mea vorbește de familii întregi, de neamurile lor, de
vecinii lor, de nepoți…
a iubit un om, cincizeci de ani, cu toate calitățile și mofturile lui,
l-a respectat și fără să ne spună ne-a învățat și pe noi
Respectul.
a iubit trei copii, cu nefericirea primului, chinuit de mari dureri,
cu toate împlinirile fetelor, motiv de mândrie ascunsă , dar și de
invidie din partea altora simțită în vesele întâlniri cu prietenele
sale.
a iubit casa pe care și-a construit-o, ținând-o mereu curată și albă,
văruind-o singură în preajma sărbătorilor creștine, schimbându-i
mobilele, după vreo nouă modă inventată pentru locuințele de țară.
a iubit curtea mare, mai întâi din pământ, apoi din ciment, care
le-a fost copiilor ba loc de joacă, ba de îmbrânceală și de fugă,
iarna și vara, ba de somn, sub copacii mari, niște gutui cu fructe de
poveste, ba loc țesut pe deasupra cu frânghii pe care se uscau
mereu rufe imaculate, spălate în zorii zilei.
a iubit grădina, aia cu flori, trandafirii de acum 40 de ani încă mai
înfloresc, aia cu legume, ba chiar și cu câteva rânduri de porumb,
pentru fiert de Sfântul Ilie.
a iubit via, culesul ei fiind întotdeauna un prilej de a-și aduna
neamurile, multe, sărace sau avute, de a le da găti sănătoasa supă de
găină, abia tăiată în șanțul de la poartă de vreun țăran curajos,
oala cu ardei umpluți și mămăliga pentru brânza rasă atunci.
a iubit poarta, cu scaunul de duminică, unde își întâlnea vecinele și
primea salutul oamenilor ce treceau pe acolo, aproape într-un ritm
moromețian.
a iubit și lumina și întunericul, drumul și mai puțin odihna, iar acum
toate pentru ea sunt invadate de fluturări de umbre, ce ne
împresoară și pe noi, cei care vrem suferința să-i fie mai ușoară.
ne bântuie regretele pentru gesturi, fapte îndrăznețe, pentru
neascultări, pentru întâzieri și furișări pe geam, pentru grimasele
făcute ca semn de totală dezaprobare, pentru notele ascunse sau
semnate de noi sau pentru deghizări făcute doar cu scopul de a ne
salva de la vreo bătaie.
Presimt că în curând mecanismele rememorative vor funcționa haotic…

Ana Koman – Editor online