Străbunica era o văduvă modestă din satul Cervenia, micuță și gârbovită. Avea ochii albaștri, părul alb ca zăpada și lung până aproape de genunchi. Îmi amintesc când își spăla pletele în copaie, cu cenușă luată de sub pirostrii. În mintea mea de copil era o creatură de basm. Un fel de zână fermecată, îmbrăcată în port tradițional și cu părul acela incredibil care ieșea de sub batic doar la spălare. Îmi povestise sanitarul satului despre Știma Apelor – o zeiță din folclorul românesc, de bunăvoința căreia depindeau râurile, bălțile, irigațiile și seceta. Când am văzut prima oară pletele străbunică-mii, am fost convins că ea este mama știmelor. Era o femeie tăcută, călduroasă și imposibil de scos din sărite. Nu ridica tonul, nu pedepsea și nu vorbea niciodată de rău. Nici măcar nu stătea la bârfă ca alte babe. Când se apuca lumea de sporovăit pe uliță, mă lua de mână și ofta: ”Hai, Dănuțe, să mergem! Dacă te iei după gura lumi, o să ajungi în pustiu.”.

Când mai stăteam pe la ea, mă lua de mână și îmi prezenta toate animalele din ogradă ca și cum ar fi fost prietenii ei de-o viață. Făcea asta de fiecare dată, indiferent dacă le cunoșteam deja sau erau fătate proaspăt, în primăvară. Era un soi de ritual. Vorbea mai mult cu animalele decât vorbea cu oamenii. Avea câine, pisici, orătănii de toate felurile, capre, porci și măgar. Toate lighioanele veneau la strigare, mâncau din palma ei scorojită și se lăsau mângâiate. Se țineau după noi prin curte, ca niște copii, și o încurcau mereu din treabă. În grădina plină de flori avea șase stupi de albine despre care mă minunam, copil fiind, că nu înțeapă și nu roiesc furioase niciodată. Zâmbetul ei îmi lăsa mereu impresia că baba știe ceva ce nu știe nimeni. Un secret cutremurător… o taină rezervată numai pentru ea și conclavul ei de știme capricioase. Poate tocmai de aceea mintea mea de copil o suspecta de origini supranaturale.

În fiecare seară mă punea în pat, cu puii de pisică în poală, și-mi citea șoptit dintr-o carte de rugăciuni. În mintea mea erau incantații magice care îi întăreau puterile misterioase. Adormeam cu senzația că vrăjile ei și animalele fermecate din jurul casei mă vor proteja în toiul nopții. Când se mai întâmpla să am nevoie la toaletă, în puterea nopții, ieșeam desculț și așteptam să vină roiul de pisici ca să mă escorteze până în fundul curții. Îmi făceam nevoile cu ușa deschisă ca să pot vedea ochii lucitori care mă păzeau din întuneric. Mă simțeam protejat cumva. Casa ei era singurul loc în care nu mă simțeam niciodată singur. Singurătatea am simțit-o abia când m-au luat ai mei la București, unde eram mereu înconjurat de oameni care comunicau mai prost decât animalele. Dacă există un rai, dincolo de realitatea asta searbădă și pământie în care viețuiesc acum, ăla este raiul meu. Deși lumea aceea nu mai există de multă vreme, când închid ochii sunt din nou acolo. Câteodată, prin crăpătura deschisă între veghe și somn, cad cu sufletul acolo. Sunt din nou desculț, călare pe iapă, într-un câmp de păpădii de la marginea pădurii. Cățeaua e la pas lângă mine. Simt mirosul iute din coama iepei și soarele fierbinte pe piele.

Poate de aceea îmi displace atât de tare să mă întorc la țară… să văd pădurile furate și pământul pârlogit. Mi se adâncește spintecătura din suflet când văd islazul uscat și plin de gunoaie, casele părăsite, manelele și paragina. Casa străbunicii mai există doar în spatele pleoapelor mele, iar ulița copilăriei se arată pustie când le deschid. Toate fețele care îmi zâmbeau de la poartă sunt în cimitirul de la poalele bisericii. Toate poveștile s-au pierdut printre crengi, ca o boare de toamnă. Vocile au amuțit, iar mâinile grijulii și fierbinți zac acum reci, strivite sub lespezi de piatră. Bătrâna a trăit mult și ne-a anunțat cumsecade când a dat să moară. Ne-a sunat bunică-mea plânsă, că moare maică-sa. Afară era o iarnă ofticoasă și drumurile către sat erau blocate. Dar baba n-a vrut să moară până n-a dezghețat drumurile cu puterile ei, ca să pot ajunge la ea înainte să-și dea suflarea. După toate zilele geroase și înzăpezite, era îngrijorată că nu voi ajunge și își cerea iertare de la gropari că vor trebui să sape pământul înghețat. Tocmai în acele trei zile a fost un soare și-o căldură cum nu mai văzusem în puterea iernii. Când am ajuns la țară, toate neamurile erau deja adunate. Am dat buzna pe ușă, cu ochii umezi de supărare. M-a privit, a răsuflat ușurată și-a murit. După ce am pus-o în pământ a început să ningă din nou și peste sat s-a așternut iarăși frigul. A jucat-o frumos baba… suficiente farmece cât să-și vadă dorința împlinită, dar nu suficiente încât să se dea de gol.

Adineauri am ațipit pentru o secundă și mi-au apărut pletele ei pe sub pleoape. În lumina apusului de vară, o creatură cu puteri misterioase și pletele vii pe care le piaptănă lângă copaie. O știmă care îmi zâmbește enigmatic, înconjurată de animale ce nu vor să vorbească doar ca să nu-și deconspire stăpâna. Asta e tot ce-mi mai amintesc despre străbunica. Când am deschis ochii am realizat că strănepoții noștri nu vor trebui să reconstruiască imaginea noastră dintr-o memorie imperfectă și-o perspectivă de copil. Ne vor putea vedea și auzi în toată splendoarea. Cum suntem reduși mintal pe Facebook… Cum ne scălămbăim penibil pe TikTok… Cum ne spargem orificiile pe OnlyFans… Ne crăcănăm lasciv pe Instagram. Vor avea o adevărată arhivă strămoșească a grotescului, a prostiei virulente, a narcisismului și a lipsei de modestie. Se vor fi născut într-o lume în care taina s-a pierdut odată cu moartea ultimei știme.

Dan Pavel