Nevoia de sprijin este o nevoie cu totul specială față de toate celelalte nevoi. Puține persoane știu că este cel mai greu de exprimat cu ajutorul cuvintelor. De ce? Pentru că oamenii se tem să nu fie refuzați (sau respinși) și pentru că nevoia de sprijin poate fi însoțită și de un puternic sentiment de rușine. De cine? Rușine de cei în fața cărora vor trebui să-și arate neputința, chiar dacă ea este temporară…
“Nu vreau să fiu o povară pentru cei din jur’’, “nu vreau să-i fie rușine cu mine”, “îmi este teamă că nu va avea răbdare să mă vindec și mă va părăsi”, “cred că e prea târziu să mă mai gândesc la un sprijin” sunt doar câteva dintre afirmațiile persoanelor cu care am discutat pe această temă și pe care am încercat să le conving că nevoia de sprijin este cât se poate de normală. Coincidență sau nu, ori de câte ori hotărăsc să abordez o anume temă, apare (ca din senin) și exemplificarea.
Într-una din diminețile trecute, la o trecere de pietoni, o persoană de vârstă mijlocie, sprijinindu-se cu greu într-un baston, a cerut ajutorul unei doamne din imediata apropiere. Spre surprinderea mea, a fost refuzată categoric. Doamna căreia i se adresase, s-a îndepărtat imediat murmurând printre dinți “e pandemie, nu aveți voie să mă atingeți!”. Atâta răutate nu am întîlnit nici la deținuții pe care i-am intervievat atunci când îmi pregăteam un proiect la psihologie judiciară! Rețineți, atunci era vorba de deținuți de drept comun și nu de oameni aflați pe stradă, în libertate. Replica pe care am auzit-o, m-a șocat…De vină să fie pandemia și consecințele ei? Nu cred, omul bun rămâne bun în orice condiții.
Dintre aproximativ zece persoane aflate în așteptare la respectiva trecere de pietoni, doar eu și o elevă de liceu am reacționat și am sărit în ajutor. Ceilalți se uitau nepăsători, considerând că, feriți de măștile impuse de necesitatea protejării, se pot manifesta așa cum le dictează conștiința, fără a putea fi indentificați și criticați…(dacă cineva ar fi avut curajul).
Când tânăra elevă a întrebat “Aș putea să vă ajut eu?” biata femeie a încuviințat, discret, dând ușor din cap, apoi lacrimi mari au început să-i curgă pe față, dizolvându-se în masca ce-i acoperea fața și nasul. Fără să-i arăt cât sunt de impresionată, am ajutat și eu, reușind cu succes să-mi înghit lacrimile, care se încăpățânau să-mi inunde ochii. Știu foarte bine ce înseamnă să ai nevoie de ajutor și să nu-l primești. Nu degeaba am ales ca motto pe pagina mea de Facebook “Nu așteptați nimic de la nimeni”. Spre deosebire de alții, eu am învățat ceva bun din încercările pe care le-am depășit. Probabil asta i s-o fi întâmplat și celebrului George Bernard Shaw care a concluzionat într-una dintre lucrările sale “Doar cei care s-au ajutat singuri știu cum să-i ajute pe alții”.
Luați aminte, recunoașterea dificultății precum și solicitarea ajutorului presupun mult curaj, dar și un anumit mod de asumare. Până și o simplă propoziție are punctul ei de sprijin, un om cu atât mai mult! De ce să compătimești în loc să ajuți, dacă poți? Întotdeauna se poate, dar trebuie să fiți buni până în măduva oaselor că să puteți înțelege de ce trebuie să faceți asta.
Cui să cereți sprijinul? Gândiți-vă la persoanele care simțiți că le pasă, cu adevărat, de dumneavoastră. Vă asigur că sunt singurele care nu vă vor dezamăgi și care vă vor ajuta necondiționat, mai ales la mare nevoie…

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici