Din nou despre importanţa motivaţiei

Ce poate simţi o persoană care, la un moment dat, spune că „se află la limită?” Revoltă, mânie, furie, dezamăgire, nemulţumire, oboseală, plictiseală, dar şi o pierdere a motivaţiei de a continua ce a început. Se poate ajunge la „o limită” datorită lipsei motivaţiei? Tot mai multe dintre persoanele cu care am discutat, considera că răspunsul ar fi „da”, fiind cu toţii de acord că „motivaţia este ceea ce te pune în mişcare”. Să-i urmărim…

Un fost sportiv de performanţă: „Toată copilăria şi tinereţea mea am muncit ca un prost. Pe ordinea de zi figura o singură prioritate, antrenamentul. Eram motivat deoarece nu mă gândeam decât la performanţă şi la posibilele ei urmări: podium, recunoaştere, faimă, sentimentul de a fi cel mai bun în ceea ce ştiam să fac cel mai bine. Restricţiile alimentare, băşicile de pe palme, întinderile musculare, nu mai contau. Conta doar gândul că va veni şi ziua când voi fi răsplătit pentru asta. Performanţă am făcut, dar răsplată, din punct de vedere material, nu este nici pe departe, aşa cum ar fi trebuit. Nimeni nu mă crede şi îmi este de-a dreptul ruşine să vorbesc despre asta. Cui? Celor care acum muncesc ca proştii, motivaţi fiind doar de o iluzie.”

O doamnă contabilă: „Cât timp lipsesc, banii pot fi un bun motivator. Explicaţia este cât se poate de simplă. Având satisfacţia unei plăţi decente, oamenii se simt valorizaţi. Asta îi face să fie mai responsabili, mai corecţi şi mai creativi. Lipsa unei plăţi decente (sau deloc), le scade stima de sine şi trezeşte în mintea lor gândul de pe vremea comunismului „dacă ei se fac că ne plătesc, să ne facem că muncim”. Pornind de la această idee, de calitate se alege praful. Când calitate nu e, vânzările intră în cădere liberă, apoi toţi angajaţii pleacă.”

O doamnă fost manager: „Abia când am ajuns în pragul falimentului am înţeles rolul motivaţiei la locul de muncă. Mă cam credeam „buricul pământului” şi credeam că numai motivaţia mea contează. Credeam că dacă reuşesc să strâng în jurul meu o ochipa de oameni competenţi şi le transmit clar motivaţia mea, e suficient. Am greşit, iar acum suport consecinţele. Zadarnic am încercat să mai schimb ceva cu nişte prime simbolice, insistând asupra ideii că toţi suntem plătitori de facturi. Au plecat cu toţii, fără nici un regret. Apoi m-am supărat pe psiholoaga mea pentru că mi-a spus că greşesc, citând-o pe profesoara ei, Ioana Omer (autoarea Psihologiei muncii): „rolul motivaţiei nu este acela de a-i face pe oameni să muncească, ci de a-i face să muncească bine”. M-aş întoarce să continui consilierea cu dânsa, dar nu am îndrăzneala. M-a avertizat deseori „când lipsa motivaţiei vine din altă parte, acest lucru nu mai poate fi compensat în bani”, însă credeam că exagerează şi atunci am jignit-o.”

Un artist plastic: „Nu ştiu dacă ştiţi, dar se spune că „orice maestru a fost cândva un dezastru”. Greu de crezut, cam greu de acceptat, dar aşa este! Acum, mă cam umflu în pene când mi se spune „maestre”, însă nimeni nu-şi imaginează cu ce m-am confruntat în ultimii zece ani. Dezamăgit de cei care mă criticau, bârfeau, manipulau, devalorizau în mod intenţionat, încercând de a mă aduce în situaţia de a corespunde standardelor pe care le impuneau, mi-am pierdut inspiraţia. Am petrecut multe nopţi cu ochii aţintiţi pe tavan, căutând să găsesc o explicaţie. Într-un târziu, am găsit-o. Credeam că mi-am pierdut inspiraţia, însă pierdusem altceva… motivaţia de a continua ceea ce îmi plăcea cel mai mult… De redresat m-am redresat singur. Cum? M-am organizat altfel, începând prin a-i elimina din viaţa mea (profesională) pe toţi cei care mă devalorizau continuu şi îmi reproşau că nu sunt deloc cunoscut. Şi despre marele sculptor Constantin Brâncuşi au spus că este doar „un ţăran”, foarte puţini au intuit că este un geniu. Al doilea pas, a fost declaraţia mea de independenţă. Când mi s-a spus „eşti un nimeni, ne-am pierdut timpul cu tine”, mi-am jurat că o să reuşesc de unul singur, ajungând cunoscut în lumea artiştilor. Da, aţi avut şi dumneavoastră o mică contribuţie… În urmă cu nişte ani, mi-aţi spus „nu aţi venit pe lume să corespundeţi nevoilor altora şi nici să-i îmbogăţiţi”. Am revenit la dumneavoastră pentru a mă învăţa ceva mai mult de atât.”

În concluzie, se poate observa că motivaţia are o importanţă covârşitoare. Indiferent de profesia aleasă, mai devreme sau mai târziu, oamenii conştientizează rolul ei. La cele povestite, aş mai adăuga ceva. Pe lângă faptul că motivaţia poate schimba viaţa unui om la 180 de grade, motivaţia mai oferă şi posibilitatea de a alege. Ce poate fi mai frumos decât asta? Posibil, o nouă alegere…

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici