Domnia lui Ştefan al III-lea, supranumit Ştefan cel Mare (n. 1433, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul lui Bogdan al II-lea, întinsă pe aproape o jumătate de veac, este una din cele mai înfloritoare perioade din istoria românilor. În timpul acestui domnitor, Moldova s-a străduit să prindă din urmă vecinele sale europene. S-au ridicat construcţii religioase şi civile într-o formă desăvârşită, iar hotărârile politice pe plan intern cât şi acţiunile pe plan extern au trezit admiraţia prietenilor şi respectul duşmanilor.
Evident nu a fost numai lumină în cei 47 de ani de domnie, intreaga perioadă fiind pusă sub semnul concesiunii şi a renunţării. Cu toate acestea marele domnitor a acceptat anumite situaţii din care a reuşit să iasă şi mai puternic.
Una din aceste situaţii a fost invazia lui Mehmed al II-lea el-Fatih (Cuceritorul) din anul 1476. Încă de la începutul domniei, Ştefan cel Mare a trebuit sa plătească tribut otomanilor, reminiscenţă a politicii predecesorul lui, Petru Aron. Acesta a trimis 2000 de galbeni în 1456 la Înalta Poartă. Ştefan nu a putut refuza sa plătească tributul. Domnia lui trebuia consolidată, prin tratatele încheiate cu polonii (1459) şi prin politica de conciliere cu regele ungar Matiaş Corvinul (1458-1490) căruia îi administrase o ruşinoasă înfrângere la Baia (1467). După 12 ani de consolidare a domniei, voievodul moldav iniţiază un front antiotoman, intervenind în Ţara Românească, detronându-l pe Radul cel Frumos, fratele lui Vlad Ţepeş şi înlocuindu-l cu Laiotă Basarab. Aceasta mişcare politica l-a nemulţumit pe sultan, care îl trimite pe Soliman Hadâmbul (Enucul) să cucerească Moldova. Acesta avea sa fie înfrânt la 10 ianuarie 1475 la Vaslui, otomanii experimentând gustul înfrângerii. Victoria aceasta nu a făcut însă puterile europene să ia atitudine sau să ofere vreun ajutor.
Răspunsul lui Mehmed avea să vină urgent. Cetatea Mangopului, care era sub comanda cumnatului lui Ştefan cel Mare, Alexandru, fratele Mariei de Mangop, este cucerită.
Campania condusa de însuşi sultanul a început la 13 mai 1476. Acesta a plecat din Adrianopol cu 150.000 de soldaţi. În Ţara Româneasca i se alătură armata lui Laoiotă cu 12.000 de oameni. Mehmed al II-lea aduce şi un pretendent moldav, un anume Alexandru, aşa-zis frate cu Ştefan.
Armata lui Ştefan număra vreo 40.000 de oşteni. Domnitorul aştepta şi un ajutor din partea lui Mateiaş, regele Ungarie, însă acesta era preocupat de pregătirea nunţii cu Beatrice, fiica lui Ferdinand de Sicilia, trimiţând un ajutor care va ajunge după terminarea campaniei.
Între timp tătarii, după ordinul primit, trec Nistrul şi încep să prade. Răzeşii au cerut atunci voie sa se duca să îşi apare avutul, ceea ce domnul a trebuit să permită. Tătarii sunt înfrânţi, doi din fraţii hanului Eminenk Mârza sunt ucişi şi sunt eliberaţi 5.000 de robi, însă învingătorii nu ajung la timp pentru lupta de la Războieni. Ştefan a trebuit să se lupte avându-i alături numai pe dregătorii şi curtenii săi.
Pe la sfârşitul lunii Iunie, sultanul trece Dunărea, ajunge în Moldova şi începe să înainteze pe valea Siretului. „Pretutindeni se ridica un praf de tăciuni care umplea aerul şi ori de câte ori ajungeam în cvartir, eram cu toţii negri pe faţa şi pe haine; chiar şi caii sufereau, deoarece praful le intra prin nări.” (relatarea lui Angiolello, însoţitor al lui Mehmed). Bineînţeles, proviziile şi nutreţul nu se găseau deloc, iar detaşamentele trimise în locuri îndepărtate pentru provizii erau atacate. Armata otomană înaintează ajungând în ţinutul Neamţului. Aici Ştefan se hotărâse să dea lupta. Alege, nu departe de Cetatea Neamţului, o poziţie bine întărită de la natură. Era un platou împădurit, spre răsărit de Pârul Alb sau Valea Albă, pe care Ştefan îl transformă într-un adevărat fort; un însoţitor al sultanului spunea că moldovenii dispuneau de „foarte multe turnuri mai mari şi mai mici”. Iar cronicarul turc Saadeddin consemnează că iscoadele otomane „au văzut că moldovenii, intrând în pădure, ridicaseră înăuntrul ei ziduri din copaci mari, săpaseră şanţuri adânci, astupaseră trecerile cu copaci şi mărăcini, se aşezaseră în cale cu armele şi punând tunurile şi încărcându-le, atacau pe cei ce le veneau din faţă şi loveau pe cei ce se opuneau”.
Disproporţia de forţe erau însă zdrobitoare. Chiar după sursele otomane, care exagerează în privinţa numărul celor învinşi, Stefan ar fi avut „circa 20.000 de oameni”. În ciuda acestui impediment, voievodul moldav atacă primul, în după amiaza zilei de 26 iulie, reuşind să respingă avangarda otomană. Dar sultanul însuşi intră în luptă, „stropşind” mica armata a lui Stefan. Oastea otomană intra în micul fort, punând mâna pe tunuri, silindu-l pe Stefan să se retragă. Au căzut, cu spada în mână, în acest loc, care de atunci s-a numit Războieni, mulţii dintre dregătorii şi curtenii Moldovei. Pomelnicul mănăstirii Bistriţa înseamnă, într-un aliniat special, pe „panii care au murit în război cu turcii”. Ei sunt: „Toma Stolnicul, Petre Mărgelat, Sima Hrană, Duma Uşarul, Şteful Corui, Petru Iachimovici, Roman Coşuleanul, Stanciul Neamişul, Cârstea Braevici, Sârbul, Petre Iezereanul, Ion Ciocârlie, Jurj Tudor. Şi căzură acolo vitejii buni şi tineri şi oastea cea bună şi vitează… şi mare scârbă au fost atunci în ţara Moldovei şi în toate ţările şi domniile de primprejur.” (Letopiseţul de la Bistriţa). În pisania bisericii ridicate de Ştefan în amintirea acestei lupte se menționează: „Sculatu-s-a puternicul Mehmed, împăratul turcesc, cu toate ale sale răsăritene puteri, încă şi Basarab voievod cel numit Laiotă venita-a cu dânsul şi cu toată ţara sa cea Basarabească; au venit ca să jefuiască şi să ia Ţara Moldovei şi au ajuns până aici, la locul numit Pârâul Alb; şi noi Ştefan voievod şi cu fiul nostru Alexandru ieşit-am înaintea lor aici şi am făcut cu dânşii mare război în luna iulie în 26 de zile; şi cu voia lui Dumnezeu fură biruiţi creştinii de către păgâni şi căzu acolo mare mulţime din ostaşi moldoveni.”
După victorie, Mehmed el Fatih porneşte către Suceava. Oraşul este distrus dar cetatea, bine întărită şi apărată de Şendrea, cumnatul lui Stefan, a rezistat. Hotinul, apărat de starostele Vlaicu, unchiul domnitorului, dar şi cetatea Neamţului, ai cărui apărare este asigurată de Arbore, rezista atacurilor duşmanilor. Artileriştii din cetatea Neamţului reuşesc să lovească tunul cel mare ale asediatorilor şi să împuşte pe „meşterul tunar” turc. Cetatea Albă şi Chilia nici măcar nu au fost atacate deoarece flota pregătită în acest scop a fost distrusă de o furtună pe Marea Neagră. Armata otomană începe să fie decimată de o ciumă iar zvonul ca armata ungară se apropie de graniţa cu Moldova, îl conving pe sultan să dea semnalul retragerii. Retragerea se transformă în debandadă deoarece distanţa până la Dunăre a fost parcursă în trei zile, iar o mulţime de tunuri sunt abandonate, după cum ne arată o mărturie contemporană. Cronica moldo-germană afirma că Ştefan a izbutit ca după Războieni să-şi refacă oastea, „ca la 16.000 de oameni” şi armata lui Mehmed a pierdut, în timpul retragerii „mulţii luptători”. Cronicarul Saadeddin după ce arată ca otomanii au prădat timp de două luni şi au luat „robi tineri şi sclave tinere” şi „s-au îmbogăţit cu diferite prăzi” încheie dintr-o odată şi laconic întreagă campanie: „Moldova fiind călcată în întregime de caii ostaşilor sultanului aceştia au pornit spre capitala Adrianopol”. Este indirect o dovada a înfrângeri lui Mehmed Cuceritorul.
O consecinţă a acestei campanii este înscăunare a treia oara pe tronul de la Târgovişte a lui Vlad Ţepeş de către vărul său Ştefan, aceasta fiind şi ultima. La mai puţin de o luna Laiotă, cu ajutor otoman, intra în Ţara Românească şi îl ucide pe marele voievod muntean.
Cu toate aceste victorii, aliaţii lui Ştefan pe hârtie, polonii, încheie pace cu otomanii încă din 1476, iar veneţienii în 1479. Ungaria încheie un tratat de neagresiune cu urmaşul lui Mehmed, Baiazid al II-lea (1481 – 1512) pe timp de cinci ani. Într-un sfârşit, Stefan, fiind singur, devine vasalul Imperiului Otoman.

Ştefan cel Mare a fost un geniu militar şi politic, care a reuşit să transforme o înfrângere într-o victorie, fapt rar întâlnit pentru aceea perioada tulbure a Evului Mediu şi chiar mai târziu. Lipsit de ajutorul real al unor aliaţi practic inexistenţi, a încercat prin forţe proprii să pună stavilă expansiunii otomane, şi pentru o scurtă perioadă de timp a reuşit imposibilul – o ţară mică, tratată cu superioritate arogantă de vecini, s-a ridicat împotriva unui imperiu şi a câştigat. Într-un târziu, Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în rândul sfinţilor, recunoscând sacrificiul luptei împotriva necreştinilor şi jertfa de sine a conducătorului, astfel fiind sărbătorit in data de 2 Iulie a fiecărui an (mai multe – click aici).

Alexandru Matei – istoric