Zilele trecute am primit un telefon de la o persoană care mi-a adresat o cerere cât se poate de neobişnuită. Mi-a cerut să o vizitez la spital, fiindu-i imposibil să ajungă la mine. Ce era neobişnuit în asta? Era, pentru că persoana îmi era total necunoscută. Mi-a trecut prin minte că s-ar putea să fie o farsă, dar ceva ciudat din vocea acelei femei, m-a convins să accept.
Am cumpărat nişte fructe şi am plecat către spital. Ştiam doar un nume şi un număr al unei rezerve dintr-o secţie al celui mai mare spital din oraş. Ce nu ştiam, erau motivul pentru care m-a chemat şi lecţia pe care o aveam de învăţat de la dânsa.
În rezervă indicată am descoperit o doamnă atât de distinsă şi de frumoasă, încât am rămas fără cuvinte. M-a întâmpinat cu o tresărire şi cu un surâs care i-a luminat faţa. I-am spus „Sărut mâna”, deşi în ziua de azi nu se mai poartă (ca formă de salut) şi am intrat în încăpere, emoţionată precum o şcolăriţă scoasă la tabla în ultimele minute ale orei de curs.
Ceea ce a urmat, vă voi povesti pe scurt…

„Draga mea, sunt mult mai în vârstă decât tine, dar ştiu să utilizez calculatorul, tableta, precum şi telefonul cu acces la Internet. Îţi citesc articolele de mai multă vreme şi în multe privinţe, gândim la fel. Mi-am dorit mult să te cunosc şi dorinţa mi s-a împlinit cu ajutorul unei bune prietene care mi-a făcut rost de numărul tău de telefon. Ai venit! Sunt internată la Secţia Oncologie şi nu mai am mult de trăit. Doctorul mi-a sugerat să chem un preot. Înaintea lui te-am chemat pe tine. Vreau să-ţi împărtăşesc nişte concluzii la care am ajuns după o viaţă trăită mult prea rezervat, concluzii despre care o să te rog să scrii atunci când vei avea timp şi inspiraţie. Oricât de instruită ai fi, nu ai cum să le cunoşti. Pentru asta e nevoie de o viaţă întreagă trăită cu regrete, cu reguli impuse şi auto-impuse, cu dezamăgiri şi greşeli… dar şi cu momente de fericire.
Oricât de mult ţi-ai dori să ajuţi, nu vei putea ajuta pe toţi care îţi vor solicita ajutorul. Unora le este dat să se vindece, altora nu. Nu confunda viaţa ta cu munca efectivă, stabileşte-ţi clar nişte limite şi respectă-le cu sfinţenie! Eu am muncit toată viaţa ca o proastă, deşi proastă nu am fost deloc. Am absolvit o facultate în vremurile în care femeia era casnică şi nu putea visa la mai mult decât „coada cratiţei”, alături de un soţ conducător al familiei, din toate punctele de vedere.
Am muncit mult, chiar până la epuizare, punând pe primul plan profesia şi pe ultimul loc propria-mi persoană. Corpul fizic îmi tot dădea „semnale” pe care refuzăm să le ascult, dovedind o încăpăţânare care, acum, mă îngrozeşte. Până la vârsta de 50 de ani totul a fost în regulă, după această vârstă s-au declanşat tot felul de afecţiuni.
Ca şi tine, am scris. Ce anume? Articole pentru informarea populaţiei, articole de specialitate, studii de caz la care am lucrat, fără întrerupere, luni de zile. M-au plagiat fără nicio ruşine, utilizându-mi ideile/studiile chiar şi pentru doctorate. Eu am optat pentru diverse ziare şi reviste care, cu timpul, au dispărut. Am greşit fundamental, nu m-am gândit să centralizez materialele şi apoi să scot cărţi. O carte cu numele autorului scris pe ea, rămâne, orice s-ar spune! Cu Legea dreptului de autor de astăzi aş fi putut avea o bătrâneţe mai îmbelşugată şi mai lipsită de griji. Ştii cum se spune „Dă-i românului mintea de pe urmă!”… e jenant că nu m-am gândit la asta şi am pierdut mult.
O altă recomandare ar fi să nu ignori importanţa familiei. Când nu mai corespunzi „criteriilor”, sistemul „te scuipă”. Ce îţi mai rămâne? Familia… şi crede-mă, este foarte important să ai cu cine bea, dimineaţa, o ceaşcă fierbinte de cafea. Cât timp eşti tânăr şi sănătos nu visezi decât independenţa. Trebuie avut în vedere că la bătrâneţe, din independenţă nu mai rămâne decât o amintire. Dependenţa devine o realitate şi cine nu recunoaşte asta, e un mare mincinos.
Poartă hainele pe care le doreşti, poarta culorile care te avantajează şi bijuteriile care îţi poartă noroc! Starea de bine pe care ţi-o poate oferi o haină comodă şi frumoasă nu se poate compara decât cu un parfum bun. Am dreptate sau nu?
Dacă-ţi doreşti să vizitezi anumite locuri, nu mai amâna. Măcar odată pe an, oferă-ţi un astfel de cadou. La bătrâneţe, o astfel de amintire te poate ajuta să înduri, mai uşor, umilinţa neputinţei. Satisfacţia că ai văzut cu ochii biologici şi nu cu ochii minţii, poate funcţiona ca un excelent analgezic în momentele dureroase.
Pe patul de moarte, tatăl meu mi-a spus plângând cu cele mai mari lacrimi pe care le-am văzut „Regret că am muncit ca un prost şi că nu m-am bucurat de viaţă!”
Se pare că aşchia nu sare departe de trunchi (la figurat vorbind). Cam în acelaşi context, afirm acelaşi lucru „Am muncit că o proastă şi îmi vine să-mi dau cu capul de pereţi!”.
Tocmai de aceea te-am chemat înainte de a chema preotul.
Învaţă pe cei care te citesc (şi nu numai), cât de important poate fi să-şi stabilească clar priorităţile şi să se bucure, la timpul potrivit, de tot ceea ce pot descoperi frumos la viaţă. Dacă iubesc pe cineva să nu mai stea pe gânduri, să aleagă ceea ce le bucura sufletul, indiferent de părerea (sau bârfele) celorlalţi! Dacă iubesc animalele, să le îngrijească şi să le ocrotească mai mult ! Dacă le plac dulciurile să le consume, dar cu măsură!
O bună prietenă, care a murit anul trecut, ştii ce mi-a spus pe patul de moarte „Măcar am purtat cele mai frumoase rochii, tot e ceva, nu?”. Într-adevăr, sună a comedie neagră, dar iată care i-a fost concluzia finală, după o viaţă destul de grea.”

Cum reîncepuseră durerile, era evident că discuţia nu mai putea continua. Înainte de a pleca, aş fi vrut s-o îmbrăţişez, dar a evitat îmbrăţişarea, mi-a întins mâna bărbăteşte şi mi-a cerut să chem asistenta. Demnitatea cu care îşi trăia suferinţa m-a impresionat până la lacrimi, dar am avut puterea să mă abţin până când am ieşit din încăpere.
Pe drumul spre casă, am analizat îndelung cele ascultate. Mi-am dat seama că şi eu greşesc în multe privinţe, fiind necesar să mai schimb câte ceva din viaţa mea. Mai întâi, am intrat în prima cofetărie şi am mâncat cea mai sofisticată (şi mai bună) prăjitură. Mi-am cumpărat cele mai frumoase flori de primăvara pe care le-am găsit şi mi-am oferit o întreagă dupa-amiază de relaxare, bucurându-mă de soare şi de frumuseţea copacilor înfloriţi. Mi-am reanalizat priorităţile şi am hotărât să mă odihnesc mai mult.
Am hotărât să scriu despre toate cele ascultate, să-mi stăpânesc lacrimile atunci când mă gândesc la dânsa şi să pun în practică absolut toate recomandările despre care v-am povestit.
Pentru mine a fost mult mai mult decât o lecţie de luat aminte. Dar pentru dumneavoastră?

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici