Am citit multe  basme ca toți oamenii de pe lumea asta, dar n-am scris niciodată unul, deși în ceea ce fac ar fi o metodă eficientă de formare. A sosit timpul s-o fac și aleg să-l scriu ca pe o poveste în ramă.
Rama este viața noastră, luminoasă sau ploioasă, cu împliniri și trădări, cu întrebări și  răspunsuri.
În rama asta sunt adunați mulți oameni, diferiți, alergând sau meditând, ștergând ferestrele timpului pentru a-l avea mai mult, vânzând inimi, roșii, flori, nuci sau gânduri, salutând și invidiindu-l pe celălalt pentru hainele noi de firmă, ducându-și câinii la plimbare, jertfindu-se pentru prietenie.
Câteodată unul dintre noi, oamenii ăștia,  face un pas. Nu știu dacă e în față sau în spate, pentru că de aici începe povestea…
Omul acesta și-a început viața ca-n basme, a fost dorit, așteptat, ocrotit de mâini de părinți blânzi și frumoși care i-au stat în preajmă, puțin, vreo 18250 de zile, timp suficient să crească, să devină. A plâns omul acesta când a fost părăsit pe rând de tată și- apoi de mamă. I-a așezat sus, atât de sus încât îi putea atinge cu lumina rugăciunii întoarse în bucurie. Vorbea despre ei celor din regat, din lume, cu mulțumirea existenței sale.
Omul acesta ajunge în trei zile să aibă puteri. Nu, nu de cele fabuloase, nu muta clădiri dintr-un loc în altul, nu făcea peste noapte din iarnă vară, făcea minți. Cum? Habar n-am, dar făcea minți. Înalte, pline de gânduri ce spărgeau hotarele științei, ducând-o în spații nebănuite. Dar mințile nu se opreau prea mult pe-acolo, se întorceau, se întâlneau din nou cu omul acesta- maestrul- și de-abia atunci zburau pentru totdeauna cu un semn tatuat pe umărul drept. Ei sunt printre noi, îi simțim.
Omul ăsta își răsturna buzunarele mereu umplute cu ceva în fața oricărui suflet neajutorat. Când buzunarele îi erau mai îndepărtate avea cuvinte. Cuvinte fără cioburi, fără umbre, cuvinte crescute din bunătatea originară, din mișcările sufletului luimare. Se strânseseră în jurul lui o groază de alți oameni, mici, mari, cu trădări și suferință,  cu bucurii de împărtășit, cu ecuații existențiale nerezolvate. Avea cuvinte, cuvinte care deveniseră cuvinte-timp pentru toți.
Cu atâtea treburi pe cap,   omul  nu uitase de sine, își îngrijea sufletul printr-un celălalt, nimic din ce făcea nu era o umilință, era un dar pe care-l crea în fiecare zi.
Într-o zi cu pași mici s-a așezat pe un pat alb, neîndrăznind să se întindă. A rămas pe o margine. Căuta o formulă pentru a o aplica în exercițiu cu viața,  nu o  găsea. Puterea de a face minți nu funcționa întoarsă spre sine, funcționa doar dusă spre alții.
A răscolit vreo 10 secunde (o secundă, spunea, e  un veac când vrei să ajuți)  și… a plecat. Uitase definitiv  formula.
În colțul ochilor avea două  lacrimi crescute pentru alții, cu siguranță…
Închid rama basmului, ce nu este decât o povestea adevărată mereu de rostit, spunându-vă că omul acesta care revărsa iubire  totală era prietena mea, Nicole.
Pasul ei e sus!

Ana Koman – Editor online