Amânarea e un fel de boală. Una foarte perversă ce-i drept. Că nu simţi că te doare ceva anume, doar simţi că te sufoci. Asta e durerea sufletului. Leac pentru ea prin farmacii nu există. Ce simplu ar fi! Iei o pastilă şi gata. De mâine începi să iei decizii, hotărâri şi să faci alegerile pe care nu le-ai putut face o viaţă. Ştiţi, miracolul se întâmplă doar când faci alegeri. Devii din ce în ce mai puternic, chiar dacă unele alegeri sunt foarte proaste. Măcar ţi le-ai asumat. Mare lucru. Dar când nu faci alegeri de bună voie, devii din ce în ce mai slab, un fel de mameluc spiritual. Aştepţi ceva ce nu mai vine, ceva să te scoată din amorţeală, din inerţie, din prostie până la urmă. Aştepţi să faci ceva cu viaţa ta, dar nu acuma, undeva cândva. Aştepţi să spui stop joc unei relaţii toxice, dar bineînţeles, nu acuma. Aştepţi să te apuci de ceva nou, dar şi mâine e o zi. Aştepţi să îţi vină o stare care nu mai vine. Că oamenii se justifică foarte mişto, mai ales când spun că nu au timp să facă una alta. Ba au tot timpul din lume dacă vor. Dar nu au şi starea necesară.
Şi chiar crezi că va veni vreodată peste tine o stare anume care te va face să generezi alegeri către fericirea ta? Nu, nu va veni niciodată. Vei trăi amorţit şi inert, ori până la moarte, ori până la un punct în care ţi se va întâmpla ceva. Ceva ce ai fi crezut că ţie nu are cum să ţi se întâmple. Eventual, va veni o boală. Un cancer poate. Sau moartea cuiva drag. Ceva care te va izbi în plin. Ceva care te va face să onorezi viaţa măcar pe ultima sută de metri, asta în cazul în care ai fost prea prost să nu îţi dai seama la timp de valoarea vieţii tale, a sănătăţii tale sau a unei persoane dragi.
Oamenii când iau decizii tranşante, efectiv se eliberează. Că amânarea asta e o sinucidere lentă care te ţine ca într-un fel de cuşcă. Am văzut oameni schimbaţi radical după ce şi-au luat inima în dinţi şi au ales o schimbare. Asta e ca un fel de iluminare spontană. Dintr-un om pasiv, resemnat, temător, defensiv şi îndoielnic, renaşte un alt fel de om. Omul frumos care nu mai stă la mâna altora. Omul activ pentru care fiecare clipă contează. Omul puternic pe care nu îl mai poate duce nimeni de nas aiurea. Omul centrat pe sine care nu mai e doar o frunză-n vântul manipulării altora.
Teoria din spiritualitate nu are putere pentru că ea nu transformă. Ea îţi poate arăta căi şi drumuri, dar până nu calci tu singur pe ele, nimic nu se schimbă în realitatea ta. Iar pentru a călca pe drumuri noi, nu ai încotro, e nevoie să faci alegeri, să iei decizii, să îţi asumi hotărâri noi pentru o viaţă nouă. Alegeri poate dureroase pe moment, dar pline de vitamine spirituale pe termen lung. Altfel, e doar moartea spirituală şi atât. Are sens?

Cristi Ciorcila