Am citit de curând un articol despre viaţa socială dintr-un oraş, în care se enumerau evenimentele importante ale unei săptămâni de ianuarie. Pe lângă consecinţele vremii nefavorabile, străzi blocate, case fără lumină şi căldură, întâzieri în aprovizionare etc. se vorbea şi despre schimbări ale conducerii unor instituţii. Opţiunilor, evident politice, li s-au oferit explicaţii, comentarii. Cum toţi românii se pricep la politică şi la şcoală, curgeau în ziar mesajele cu opinii despre… fiecare dintre cei care scriau exprimând frenetic bucuria sau dispreţul faţă de cei nou numiţi, în funcţie de binele sau răul făcut lor de ei cândva.

M-a surprins unul dintre acestea, prin care cineva – ajuns în centrul atenţiei – era calificat drept „omul pansament”! Am auzit şi citit despre tot felul de metamorfozări ale fiinţei umane, dar despre „omul pansament”, recunosc, nu auzisem. N-am înţeles sensul structurii şi am căutat în context indici lămuritori. Evident că erau, expuşi în acelaşi stil neromânesc de exprimare. Pentru emiţător „omul pansament” însemna persoana care va acoperi „rănile!” făcute de cei de dinaintea lui prin apelul la strategii de succes, validate. Oricum tot ceea ce se afirma despre… era în zona pozitivului, constructivului, conturându-se instanţa omului cu puteri supranaturale, semnificate de acest substantiv, „pansament”. M-am întrebat, de asemenea, cât de adânci erau rănile, pentru că emiţătorul le vedea pretutindeni, iar un simplu pansament mi se pare cam neputincios! Am imaginat imediat o rezolvare printr-un joc în care alături de „pansament” am convocat alte substantive, precum: „copcă”, „seringă”, „bisturiu”, de ce nu şi „spital”! Ce-a ieşit?

Nimic nobil… raportat la fiinţa umană!

Ana Koman – Editor online