Femeile triste vorbesc mult mai puţin decât celelalte. De obicei, se blindează cu o adevărată „armură” de amărăciune, şi tac. Cei care le observă, le judeca după aparenţe. Le consideră frustrate, nemulţumite, nevrozate, incapabile de a lupta pentru fericirea lor, fără a-şi pune problema ca în spatele acelei tristeţi se ascunde, întotdeauna, ceva.
Tristeţea poate fi manifestată, dar şi bine ascunsă, atât de femei cât şi de bărbaţi. Unii o ascund râzând forţat şi prefăcut, apoi se plâng de mari dureri de stomac. Alţii se „anesteziază” cu alcool, droguri şi/sau alte substanţe interzise, ca să nu mai simtă durerea interioară. Pornind de la ideea greşită că „numai cei slabi plâng”, de la lacrimile acumulate în timp, unora le mai plesneşte câte ceva la inimă sau la cap. Cert este că, o vorbă distructivă pentru cineva care este cu sufletul distrus, poate fi lovitura de graţie care i-ar putea grăbi sfârşitul.
Eu respect tristeţea. N-am picat în capcana de a-i judeca pe cei din jur, pentru că ştiu că fiecare om, în felul lui, duce o luptă grea, despre care (poate) nu va vorbi niciodată.
Zilele trecute am cunoscut o tânără foarte tristă. Călătoream într-un compartiment de tren, murdar şi supraîncălzit datorită temperaturii ridicate de afară. Domnişoara răsfoia plictisită nişte reviste vechi, cumpărate de la negustorii ambulanţi care se înghesuiau pe culoar. La un moment dat, a rupt tăcerea şi mi-a spus enervată:
„– Sunt tristă. Toată viaţa mea de până acum am fost bună cu oamenii şi m-am comportat exact cum aş fi vrut să se comporte ei cu mine. Am ajutat dezinteresat, dar am primit în schimb doar ironie, răutate, nedreptate. Simt că am obosit, aş vrea să-mi schimb profesia (sunt psiholog debutant), dar nu mai am timp. Părinţii au investit mult în mine, iar dacă renunţ acum şi mă reorientez spre altceva, simt că i-aş dezamăgi… Ce credeţi că ar trebui să fac?”
Atitudinea ei m-a surprins. Trecuseră ore bune şi nu-mi adresase niciun cuvânt, îmi studiase doar ţinuta şi manichiura… iar acum îmi cerea sfaturi?! Fiind numai noi două în compartiment, am îndrăznit să o întreb:
„– Ce va face să credeţi că sfatul meu v-ar ajuta să vă hotărâţi?”
„– Sincer, nu ştiu. Mi-a plăcut că nu aţi intrat în vorbă, cu nu m-aţi bombardat cu întrebări. Urăsc întrebările şi numai de asta am parte!!!
„– Dacă acceptaţi, da. Nu voi întreba nimic, doar voi spune o poveste adevărată. Morala ei ar trebui să ajute să vă hotărâţi ce decizie veţi lua.

Într-o zi la uşa chiliei unui călugăr înţelept a bătut o femeie, de vârstă mijlocie, care i-a spus povestea ei şi a cerut povăţuire. Ca şi dumneavoastră, nu înţelegea de ce tot binele făcut, în mod repetat, fusese răsplătit doar cu rău. Avusese parte doar de nerecunoştinţă şi răutate. Corpul firav era secătuit de putere, iar sufletul său era deznădăjduit.
După ce a ascultat-o cu mare atenţie, călugărul i-a spus:
„– Dezbracă-te şi umblă goală pe străzile oraşului din care eşti!”
„– Părinte, cred că glumiţi… cum să fac eu aşa ceva? a răspuns femeia aproape plângând.
„– Vezi, îţi este ruşine să ieşi aşa pe stradă, dar le permiţi tuturor să intre în sufletul tău curat. Lumea în care trăim este plină de răutăţi şi de lucruri urâte, doar cel care doreşte, poate rămâne curat cu adevărat. Ai trecut prin multe greutăţi şi nu ţi-ai stricat sufletul. Cei care au aflat despre suferinţele tale îşi imaginează că eşti plină de frustrări, că nu ai şi nici nu ai avut, ceea ce au dânşii. Nu au suficient curaj să recunoască faptul că eşti cu mult mai bună şi mai curajoasă, te consideră uşor de păcălit pentru că ai muncit din greu, fără să ceri nimic în schimb. Învaţă de la natură, priveşte florile şi precum ele, deschide-ţi rar şi mult mai atent sufletul în faţa oamenilor. Fugi de cei care îţi rup „petalele”, care te rănesc (voit sau nu), care te împiedică să creşti, să înfloreşti, să ieşi în evidenţă prin calităţi şi nu prin imperfecţiunile tale. Rămâi la fel de sinceră şi cinstită, aminteşte-ţi că, în anumite situaţii, nu merită să arunci cu mărgăritare la porci. Nu vor fi de folos, nici lor şi nici ţie.”

Tânăra m-a privit uluită, iar după câteva secunde a adăugat:
„– Sunt foarte pregătită, dar sunt şi pacienţi care mă resping. De ce?”
„– Vă resping pentru că se tem. Ca psiholog, puteţi face posibilă eliberarea din închisoarea lor interioară, iar mulţi nu vor… Cred că nici nu sunt pregătiţi pentru ceea ce le-aţi putea oferi…”
„– Şi cum de ştiţi ce aş putea eu să le ofer?”
„– Nu ştiu, bănuiesc. Mie mi-aţi oferit posibilitatea unei discuţii plăcute în timpul unei călătorii lungi şi plictisitoare.”
Aprecierea mea a făcut-o să zâmbească. Tristeţea-i de pe chipul frumos dispăruse şi atunci m-am bucurat. Dânsa a crezut că mă bucur pentru că ajunsesem la destinaţie, iar cineva, pe peron, mă aştepta cu flori.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici