Povestea unei pasiuni
Domnişoara Mari este drăguţă, plăcută şi foarte pricepută în ale bucătăriei. Tot ce ştie să facă în acest domeniu a învăţat ca autodidact, din cărţi, de pe Internet sau de la TV. Nu este fiică de MasterChef, nici măcar nepoată. Nimeni din familia ei nu are o asemenea pasiune şi poate că şi din acest motiv, priceperea şi pasiunea ei pentru gătit nu este deloc apreciată.
Consideră că sunt singura persoană care o apreciază şi care o susţine necondiţionat, chiar dacă aspiraţiile sale sunt atât de neobişnuite pentru tineretul din ziua de azi.
Când doreşte să discutăm, vine în vizită cu prăjituri proaspete, spunând „ştiu că le apreciaţi şi am venit să degustaţi!”. Ştim amândouă că nu acesta este motivul, dar eu merg pe mâna ei şi ea pe mâna mea.
„Aş vrea să ştiu ce părere aveţi despre cei cărora le place să lucreze în bucătărie. O consideraţi o muncă de jos sau o muncă la fel de importantă ca oricare alta? Vă întreb pentru că cei din familia mea consideră că nu sunt normală la cap. Pasiunea pentru gătit, mai ales pentru pregătit prăjituri, o am de când mă ştiu. Este o relaxare, o plăcere, un prilej de a mă manifesta şi de a-mi materializa ideile. Este adevărat, nu e deloc uşor. Stau mult în picioare, dar eu cred că stau cu folos. Mama mi-a reproşat „Tinerii de vârsta ta îşi doresc să devină profesori, ingineri, directori, editori, iar tu îţi doreşti să devii bucătăreasa sau cofetăreasă. Nu ştiu cu cine te-ai aruncat în neam, încât să ai nişte ambiţii atât de… mărunte! Toată viaţa am fugit de cratiţă şi uite ce palmă mi-a dat Dumnezeu… o fată cu destule calităţi, dar care îşi doreşte să-şi petreacă întreaga viaţa printre cratiţe, mixere , cântare şi tigăi!!!”
Gătitul este unica mea plăcere, altceva nu-mi place. Ce să fac? Am terminat liceul, am luat Bac-ul şi trebuie să iau o hotărâre…”
Dacă vă interesează ce am răspuns, vă invit să mă urmăriţi…
„ Draga mea, crede-mă, nu eşti nici prima şi nici ultima persoană căreia nu i-a fost acceptată pasiunea. Unii oameni sunt atât de diferiţi încât ceilalţi, obişnuiţi cu rutina, sau cu mediocritatea, neputându-i înţelege, încep să-i respingă. Până şi scriitorul Mark Twain s-a confruntat cu aşa ceva. „Stai departe de oamenii care îţi iau în râs ambiţiile” a scris într-una dintre cărţile sale şi a reluat îndemnul ori de câte ori a avut prilejul. Ambiţioşii sunt greu de tolerat. Pasiunea le este considerată o fixaţie, iar ambiţia doar un vis nerealizabil. De multe ori sunt bârfiţi, jigniţi, ironizaţi pentru că au curajul de a fi altfel.
Demonstrează celor care se îndoiesc de tine că pasiunea ta nu este deloc o fixaţie, iar ambiţia ta este o dorinţă realizabilă, aducătoare de bucurie, safisfactie şi dacă se poate, şi de bani.
În viaţă, pasiunea de a face ceva diferit, este foarte importantă. Dacă dispare, nu e din vina ta. Poate fi urmarea unei dezamăgiri profunde, aşa că ai mare grijă de cine te apropii, din toate punctele de vedere.
Din anonimat te scot doar talentul şi munca. Nu te mulţumi cu ce ai învăţat până acum, mergi la cursuri, la şcoli de profil, la concursuri. Învaţă să faci prăjituri pentru regi, pentru celebrităţi, devenind tu o veritabilă celebritate. Perfecţionează-te continuu, însă nu te laudă cu ce ai realizat şi nici nu vorbi (cu diverşi cunoscuţi) despre proiectele tale. Unii oameni sunt foarte răi, invidia lor poate funcţiona ca un veritabil acid şi vor face tot ce pot ca să te oprească din ascensiune.
Am fost la fel de ambiţioasă ca şi tine, iar asta a deranjat pe toţi cei care mă subestimau. Nu mă încadram deloc în standardele vremii, am făcut şi greşeala de a fi sinceră cu cine nu trebuie. Începusem să-mi pierd încrederea în mine, iar problemele medicale cu care mă confruntam, mă făceau să-mi pun problema cum voi mai reuşi să muncesc, dacă nu mă fac bine. Intuindu-mi îngrijorarea, într-o zi tatăl meu mi-a spus „Tăticule, nu te mai îngrijora, ai destulă minte în cap ca alţii să lucreze pentru tine!”.
Atunci s-a produs declik-ul. Mi-am urmat visul şi am realizat aproape tot ce mi-am dorit de una singură, fără ca cineva să muncească pentru mine.
Celor care râdeau de mine şi de pasiunea mea de a fi psiholog, le-am transmis că le doresc să aibă în faţa casei trei maşini: SALVAREA, POLIŢIA şi POMPIERII. Textul comunicat a avut efect şi de atunci, cel puţin în faţă, nimeni nu a avut curajul să mai râdă de mine.
Când dai de greu, mai vino pe la mine şi povesteşte-mi. Mie îmi vei aduce aminte de zbuciumata mea tinereţe, iar ţie îţi va deveni şi mai clar tot ce ai de făcut.
Când vei deveni un celebru MasterChef voi scrie povestea ta. Citind-o, poate că şi alţi tineri îţi vor urma exemplul.”
Va fi greu de crezut că „Povestea unei pasiuni” a început cândva, de la o simplă discuţie între două vecine–prietene, care, într-o zi fierbinte de vară, au savurat, cu poftă, câteva prăjituri delicioase…
Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici