Niciodată n-am auzit un sfat mai (ne)inspirat pentru încheierea unei confesiuni ca acesta: „Pune punct! Lasă semnul întrebării!”. Doamna care l-a rostit reprezenta interlocutoarea unei tinere ce probabil îşi expunea nefericirea resimţită ca o suferinţă de netrecut. Conversaţia era, de fapt, un monolog dramatic, neîmplinirea iubirii marcând-o profund pe cea care încerca să găsească o logică evenimentului trăit. Stările ei oscilau între fericire, când evoca momentele de tandreţe, acceptate cu bucuria omului simplu şi sigur pe sentimentele sale, între tristeţe, generată de absenţa celui mai ieri aproapiat – şi disperare. Comunicarea paraverbală funcţiona atât de bine, încât doamna cochetă şi frumoasă care o asculta empatizase total cu cea din faţa ei. M-a impresionat dimensiunea poveştii de iubire corect relatate, atât ca ideaţie, respecta scenariul unei autentice relaţii, dar şi ca exteriorizare de sentimente. Femeia tristă suspina sincer după un timp al fericirii absolute, împlinite, ce urma să fie şi certificat. Un eveniment din lumea asta mare vine şi strică o ordine construită cu răbdare şi înţelegere de doi oameni maturi producând despărţirea neînţeleasă de nimeni. Aici intervine interlocutoarea sfătuind-o pe tânără să nu se mai întrebe, să nu mai caute explicaţii, să ia totul aşa cum s-a produs, adică să renunţe la „semnul întrebării” şi să pună „punct”.

Clişeul utilizat de doamnă să fie semnul că e nevoie de un nou început? Să noteze o situaţie ce trebuie neapărat inclusă în trecut? Să fie un reproş pentru intonaţia nerelevantă ce-a însoţit confesiunea?
Sau să fie o aluzie că totul se repetă în Univers, că legile naturii sunt temporale, că până la închiderea cercului mai este timp şi de reveniri?
Sau că din asemenea experienţe se naşte dureros dorinţa de a mărturisi?

Ana Koman – Editor online