În societatea contemporană suntem obișnuiți ca totul să se întâmple rapid. Cu răbdarea stăm din ce în ce mai prost și e greu de imaginat că răbdarea își va recăpăta importanța pe care a avut-o. Copiii își doresc să devină cât mai repede adolescenți, tinerii își doresc să devină cât mai repede adulți, adulții își doresc să ajungă cât mai repede la pensie (mai ales dacă au un loc de muncă copleșitor), iar cei ajunși la vârsta a treia, își doresc să fie cât mai longevivi și cât mai independenți cu putință.
Despre răbdare, înțelepții spun că ar fi o virtute, artiștii că ar fi o artă, iar terapeuții o consideră puterea de a aștepta, cu calm, desfășurarea anumitor evenimente.
Ca terapeut a trebuit nu doar să învăț lecția răbdării, ci să o aprofundez cu multă responsabilitate. Am înțeles că nu este indicat să-mi pierd răbdarea nici atunci când mi se părea imposibil. Am avut multă răbdare cu cei/cele pe care i-am considerat mult mai încercați decât mine. Unii nu meritau și asta s-a dovedit dezamăgitor, uneori traumatizant. Abia în acel moment am conștientizat că nu contează doar răbdarea, ci și destinația ei.

Ca pacient, proba răbdării a fost destul de greu de îndurat. Am trecut proba pentru că, cineva, m-a încurajat spunându-mi un vechi proverb arab “Răbdarea este puterea celui fără putere”. Recomandarea mi-a folosit și mi-o reamintesc ori de câte ori întâlnesc persoane care consideră că sunt la capătul puterilor. Ce am primit atunci, încerc să transmit mai departe…

Putem ajunge să avem răbdare și cu persoane care nu merită. Putem conștientiza cam târziu, abia atunci când beneficiarii bunătății și toleranței noastre ne devin cei mai activi dușmani. În astfel de situații, răbdarea poate părea fără rost. Că ar avea până și asta un rost, stă scris în cărțile sfinte “Prin răbdarea voastră, vă veți câștiga sufletele voastre”.

Cea mai importantă lecție a răbdării am primit-o de la o plantă. Poate părea foarte ciudat ceea ce vă spun, dar voi povesti ce mi s-a întâmplat.
Într-o zi superbă de primăvară, cu ocazia zilei de 8 Marte, am primit de la fina mea un foarte frumos ghiveci în care era plantată o micuță floare, de numai 4-5 cm. Am îngrijit-o, am udat-o, însă timp de un an, nu a crescut deloc. Devenise frustrant și nu înțelegeam cum celelalte flori, la fel de bine îngrijite, mă răsplăteau cu evoluția lor, iar noua plantă, nu. Am hotărât să-i schimb vasul și pământul. Atunci am observat că rădăcina i se dezvoltase foarte mult, atât pe vertical cât și pe orizontal. M-a impresionat mult și am îngrijit-o cu și mai multă răbdare. În luna martie a celui de-al doilea an, planta mea a început să crească. Mi-a dăruit și o floare. Una singură, albă, delicată și fără miros. Parcă a știut că sunt alergică la polen, încercând, în felul ei, să mă protejeze.
Morala ar fi: nu numai rezultatele imediate pot aduce bucurii. Totul se întâmplă la momentul potrivit, iar asta nu o hotărâm noi.

O doamnă mult încercată de viață, ajunsă la consiliere, m-a întrebat dacă exercițiul răbdării este neapărat obligatoriu. Cunoscând cu ce dificultăți se confruntă, nu mi-am permis decât să-l citez pe celebrul scriitor Victor Hugo “Ai curaj pentru marile supărări în viață și răbdare pentru cele mici”. M-a privit cu uimire și apoi cu multă căldură. Cred că a fost mulțumită de răspuns.
Tocmai căldura din privirea dânsei mi-a dat inspirația de a scrie acest articol, vă mulțumesc pentru răbdarea de a-l citi, urmând a mă gandi, cu bucurie, ce voi mai scrie în urmatorul.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici