Suferința este o durere fizică sau morală, un chin, o stare a celui ce suferă. Reacția oamenilor poate fi reacția la propria suferință, dar și reacția la suferința celorlalți.
Reacția la propria suferință o cunoaștem mai bine ca oricine, știm ce simțim, ce gândim, felul în care ne manifestăm și cam cât am putea îndura.
Felul în care reacționăm la suferința altora poate arăta cum suntem cu adevărat? Specialiștii consideră că da, și amintesc despre un anumit grad de sensibilitate, bunătate și empatie. Oamenii obișnuiți spun că reacția omului la suferința altora arată frumusețea (sau urâțenia) sufletului celui/celei care o manifestă. Propun să urmărim punctele de vedere ale câtorva dintre ei.

 D-nul I. „V-ați orientat bine când m-ați ales să-mi spun părerea despre reacția la suferință. Sunt militar de carieră și am cunoscut reacția la suferință atât pe pământ românesc cât și în afară. Reacția la propria–mi suferință este una de dominare. Am depășit-o cu succes imaginându-mi că este un dușman perfid și periculos. Dominarea am reușit-o datorită curajului nebun cu care am fost înzestrat. Reacția la suferința camarazilor mei mi-a demonstrat sensibilitatea, la care nici eu și nici alții, nu se așteptau. N-am înțeles niciodată cum pot să fiu atât de sever cu mine și atât de bun și de empatic cu colegii. M-ar bucura o explicație din partea dumneavoastră. Când o s-o primesc?”

D-na G. „Pentru mine, atât suferința mea cât și a celorlalți, este un chin. Propria-mi suferință mă face să mă manifest cât mai zgomotos cu putință. Mă vait, plâng, vorbesc tot felul de nebunii până la epuizare. Reacția  la suferința celorlați este însoțită de fapte, nu de vorbe. În măsura posibilităților, ajut, mă implic, fac tot ce se poate pentru a transforma răul în bine. Din nefericire, multe dintre bunele mele intenții (și acțiuni) au fost prost înțelese, iar în acele momente, reacția mea la suferință mi s-a părut … fără rost.”

D-na S. „Se spune că Leonardo da Vinci ar fi zis cândva Unde este mult sentiment, este și suferință. Mi-am analizat viața de până acum și am ajuns la concluzia că este foarte adevărat. Savantul a sintetizat perfect. Matematic vorbind, în viața mea, cele două au fost direct proporționale. Suferința celor străini mă impresionează atât cât o poate face o știre tristă. Suferința celor din familie sau a celor foarte apropiați, mă destabilizează total.”

Având în vedere cele prezentate, eu consider că reacția la suferința arată ceva mai mult decât un fel nativ de a fi. Pentru a fi pe deplin înțeleasă, voi prezenta o scurtă exemplificare.
Nu pot uita ce s-a întâmplat cu un domn pe care l-am întâlnit, atât înainte cât și după nașterea fiicei sale. Crescut într-o familie obișnuită, cu un tată excesiv de sever, având și doi frați mai mici de care trebuia să aibă grijă, respectivul domn, ajuns un om matur și de succes, era asemeni tatălui său: sever, rece, distant, lipsit de empatie. Ocupa o funcție de conducere și avea în subordine atât femei (doamne și domnișoare) cât și bărbați. Nu făcea nicio diferență, avea aceleași pretenții exagerate, vorbea  și se comporta la fel de dur cu absolut toată lumea, de parcă ar fi avut inimă de piatră. După nașterea fiicei sale omul s-a schimbat, lucru care a uimit pe toți care-l cunoșteau. Pe măsură ce fiica sa creștea (iar dânsul se implica tot mai mult în creșterea și educarea ei), duritatea verbală și comportamentală față de subalternele femei, au dispărut în totalitate. Numai în câțiva ani, omul s-a transformat complet, devenind cum se spune în popor “bun de pus la rană”.

Cei care au pierdut pe cineva drag (părinți, soți, copii) ca reacție la suferința imensă pe care au trăit-o, sunt mult mai empatici, mai solidari și mai de ajutor  celor care se află într-una dintre situațiile dramatice trăite de dânșii.

Părinții care cresc un copil cu probleme medicale majore, tot ca reacție la suferința pe care o trăiesc în fiecare zi, înțeleg mult mai profund suferința celor care se confruntă cu probleme similare (și nu numai). Însănătoșirea, dar și progresul, din punct de vedere medical al copilului, este mult mai important decât rezolvarea altor dificultăți. Lista priorităților este alta, precum și motivul bucuriilor în familie.

Majoritatea celor care-mi vorbesc despre suferința lor, plâng…apoi se simt prost și își cer scuze. Reușesc să-i liniștesc citându-l pe regretatul Octavian Paler care a spus „Lacătele din noi se deschid cu o lacrimă”. Impresionați de profunzimea celor auzite, dânșii/dânsele zâmbesc (printre lacrimi) înțelegând că lacătul  din sufletul lor a fost deschis.

“Ai cam pus pe tine!” un tip cunoscut a ironizat, cu o gestică teatrală de toată jena, pe o bună prietenă de-a mea, neștiind gravele probleme medicale cu care fata se confrunta. Nu m-am putut abține și l-am atins și eu. „Esti cumva vreun Sylvester Stallone și noi nu am observat? Vezi-ți de treaba ta și amintește-ți că ești pe stradă și nu într-un juriu pentru desemnarea Miss România!”. S-a șocat  pentru că respectivul nu știa de ce sunt în stare atunci când mă enervez.  Sunt sigură că atunci când a ajuns acasă, s-a privit lung în oglindă. Dacă s-a convins că nu este nici pe departe vreun tip bine, probabil s-a vindecat de a mai jigni pe cineva în public.

În concluzie, suferința poate fi observată, comentată, analizată, însă rareori înțeleasă. Indiferent cum ne-a lăsat Dumnezeu, nu trebuie să râdem de alții și nici de suferința lor, indiferent care ar fi ea. Numai cei care sunt foarte puternici din punct de vedere emoțional, pot să-și ascundă suferința încât lumea să creadă ca sunt bine.

Un vechi proverb indian spune „Suferința mică te face să strigi, suferința mare, e mută”.

Pornind de la această idee, reamintesc celor care au uitat, că atunci când nu se discută despre o anume suferință, ea este mult prea mare pentru a fi redată în câteva cuvinte.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici