De câte ori nu ni s-a întâmplat să fim martorii unor spectacole bazate pe discursuri interminabile, rostite cu patos, despre orice din lumea asta. Prin piaţa auzi, cu siguranţă, disertaţii despre preţurile mereu mari, despre neputinţa financiară de a cumpăra 1kg de carne, despre disperararea cu care vânzătorii nu cedează negocierilor. Prin centrul oraşului auzi despre primar care n-a asfaltat străzile şi n-a omorât ţânţarii, despre ascensiuni materiale, sociale făcute peste noapte, despre posturi şi funcţii pierdute de unii, câştigate de alţii pe diverse criterii, doar de noi ştiute!.
Daca te apropii de vreun spital, auzi de ce se mai întâmplă pe-acolo, că sunt prea mulţi medici sau că sunt prea puţini, că doar unul e cel mai bun, că nu sunt medicamente, că banii alocaţi au fost furaţi de cineva. În preajma băncilor colcăie văicărelile, pentru că mereu cresc dobânzile, că sunt rate de plătit, prin jurul sediilor de partid, cuvintele vin din câmpul semantic al blamării, politicienii sunt – confirmat! – cei care uită de promisiuni, de programele senzaţionale afişate în platformele electorale, odată ce sunt înscăunaţi. Puterea îi schimonoseşte pe unii într-atât încât pierd şi singura lor sanşă de a fi… compătimiţi!
Nu de mult timp am fost martora unor întâmplări care te bucură pentru că acestea au scopul de a da valoare tinerilor noştri. Ei se antrenau, graţie unui grup de oameni foarte bine pregatit, pentru a rostui peste câţiva ani, cu inteligenţă, mersul comunităţii. Aflându-se într-o tabară, copiii au fost puşi să facă tot felul de proiecte individuale sau de grup, să se integreze programelor de dezvoltare personală, de fiecare dată acestea fiind încheiate cu prezentări, scurte comunicări prin care exprimau idei, concluzii, opinii despre problemele lumii în care trăim. Fiecare se (re)prezenta, îşi pregătea serios discursul, fiind iniţiat în tehnicile de comunicare, de argumentare. Interesante teme, interesante discursuri! Vorbeau matur şi pertinent despre Facebook, despre droguri, despre eutanasierea animalelor, despre formele de violenţă, despre bolile secolului etc. Registrul de exprimare şi-l alegeau, puteau rosti cuvântarea într-un limbaj colocvial sau într-unul plin de neologisme, din păcate doar de ei înţelese.
Publicul intervenea în funcţie de ideile dezvoltate, de argumentele susţinute, de competenţa de a problematiza a celui care propunea tema, dialogul era permanent, rolul emiţătorului fiind rapid schimbat cu cel al interlocutorului. Atmosfera era una de real progres pentru toţi cei prezenţi.
O ultimă intervenţie din şirul lung al discursurilor răstoarnă sensurile zilei. Un tânăr, grav şi elegant – îi lipsea doar papionul – îşi rosteşte frazele într-o limbă dificil de priceput. Nu poate evita enunţurile prolixe, anglicismele, clişeele ce bulversează sintaxa românescă, citatele din Platon, Heidegger sau Nietzsche. Vorbele cad greu celor ce le ascultă şi în loc să atragă, resping. La un moment dat un spectator neaşteptat intră în scenă, se aşază la picioarele lui. Era câinele taberei, revoltat parcă de faptul că a fost ignorat pe nedrept de cei prezenţi. Mârâie în semn de salut şi brusc în timpul discursului tânărului începe să… vomite! Ce nu-i pria? Exerciţiul fără fond al tânărului ce actualiza vreo ipostaza a maturului? Tema? Vorbea despre eutanasierea animalelor! Aglomerarea de cuvinte greu de înţeles? Vedea în tânăr policiticianul de mai târziu?… Puteţi să alegeţi un răspuns din acestă listă ce rămâne deschisă…
Pentru mine acesta a fost forma lui de câine prin care a răspuns la o provocare a realului, o posibilă indigestie l-a făcut să nu se stăpânească. De câte ori nu ne înfrângem şi noi pornirile, revolta! Vreun cuvânt l-a rănit în sufletul lui de câine nevinovat! Cuvintele auzite nu se puteau digera, semnificaţia lor era dincolo de acea scenă sau nu era!
Transferaţi această imagine în alt context. Aşezaţi câinele taberei lângă omul care nu se stăpâneşte să acuze, lângă politicianul care exersează limbajul doar de dragul de a vorbi unora pe care îi consideră uşor de manipulat, care tot promite, fără a face ceva, care dă o dată la nu ştiu câţi ani un pix sau o sacoşă numai pentru a fi votat. Ce reacţie ar avea sărmanul câine! S-ar putea oare opri?

Ana Koman – Editor online