Cred că nu există persoană care să nu se fi confruntat vreodată cu un refuz. Face parte din existenţa de zi cu zi, dar poate deveni ceva foarte neplăcut, mai ales dacă vine din partea unei persoane la care nu ne-am fi aşteptat.
Se poate ajunge la consiliere datorită refuzurilor primite timp îndelungat? Răspunsul meu este DA, iar dacă sunteţi interesaţi cum poate decurge o astfel de discuţie, vă rog să mă urmăriţi în continuare…

D-na B: „– Ştiţi de ce am avut curajul să vin la dumneavoastră? Pentru că am auzit că nu refuzaţi pe nimeni. Refuzul primit de-a lungul anilor, în mod repetat, este marea mea problemă, cauzându-mi o afectare emoţională destul de serioasă şi foarte greu de explicat.
Copil fiind, locuiam la o casă pe o stradă fără copii. Mergeam des la blocurile din apropiere şi căutăm copii cu care să mă joc. Nu aveam bicicletă şi nici jucării care să trezească interesul celorlalţi. Ştiam toate jocurile din vremea aceea şi făceam tot ce-mi stătea în putinţă să fiu acceptată. Îmi plăcea să cumpăr eugenii şi să le dăruiesc, uitând să-mi opresc şi pentru mine. Bucuria de a vorbi, de a râde, de a alerga împreună cu copiii de la mine din cartier, era mult mai mare decât bucuria de a primi câte o notă de 10. Refuzul lor de a mă integra în anumite jocuri, din diverse motive, mă aruncă într-o tristeţe profundă din care îmi reveneam foarte greu.
În adolescenţă, am observat că refuzul nu este doar o neacceptare, ci şi o respingere. Am fost refuzată pe motiv că învăţăm prea bine pentru a fi considerată o tipă „cool”. Nu făceam parte din vreo gaşcă şi asta mi-a sporit izolarea. Costul integrării în grupul „adolescenţilor fantastici” ar fi fost participarea la chefuri, excursii, tabere cât mai departe de casă, plimbări nocturne, minciuni spuse părinţilor, dar şi mai puţină atenţie acordată învăţăturii. Oricât de mult mi-aş fi dorit să nu mai fiu respinsă, nu puteam accepta să-mi mint părinţii şi nici să-mi neglijez pregătirea şcolară. Mi se rupea sufletul când părinţii îmi explicau că ar face mai multe pentru mine, dar nu au banii necesari.
Partea cea mai gravă a refuzurilor cu care m-am confruntat, am resimţit-o la maturitate. Atunci când sunt refuzată fără motiv, am impresia că ei se joacă cu sufletul meu, ca o pisică cu un ghem de aţă, iar asta mă doare cumplit. Având în vedere cele relatate, ce părere aveţi?”

Eu: „– Este foarte trist ce aţi povestit, dar aş dori să priviţi cele relatate şi din alt punct de vedere. Refuzul copiilor de a se juca cu dumneavoastră poate avea şi o altă explicaţie. Cred că se temeau de isteţimea pe care o manifestaţi şi nu-şi doreau să fie „eclipsaţi” de o fetiţă venită de pe altă stradă. Spuneaţi că va plăcea să dăruiţi eugenii. Ei de câte ori v-au dăruit câte ceva de mâncare? Sunt convinsă că mâncau destul de des magiun pe pâine şi dumneavoastră nu vă dădeau. Aţi fi putut să procedaţi la fel, cam toată lumea avea acasă aşa ceva, dar nu aţi făcut-o. Indirect, le demonstraţi că eraţi mult mai generoasă, dar şi mai bine crescută…
Adolescenţii care v-au refuzat prezenţa la diferite distracţii specifice vârstei, v-au necăjit, dar v-au făcut şi un mare serviciu. Prin refuzurile lor repetate, v-au redirecţionat pe o cale a acumulărilor în domeniul instruirii şi cunoaşterii. Câţi dintre ei au acum cultura dumneavoastră? Câţi dintre ei au o profesie ca a dumneavoastră? Ţigările s-au fumat, plămânii s-au afumat, paharele s-au golit, plimbările s-au încheiat, rămânând ce? Nişte amintiri ca un fum, din care nu se poate construi nimic… Încercând să-şi încurajeze cititorii, Honoré de Balzac a scris într-una din cărţile sale „Este în firea oamenilor simţitori şi slabi să se descurajeze la primul refuz”. Nu va mai gândiţi la refuzurile trecute! Au trecut demult, iar trecutul nu se mai poate schimba. Aţi venit la mine, încurajată doar de recomandarea ca eu nu refuz pe nimeni. Încerc să nu refuz pe nimeni, doar atunci când mi se solicita ajutorul… Să nu credeţi că n-aş şti să refuz atunci când se depăşesc nişte limite, pe care le stabilesc doar eu. Vă rog să nu mai fiţi atât de dezamăgită de cei care va refuză… Ştiţi ce le-a transmis Albert Einstein celor care l-au refuzat pe motiv că nu era destul de cunoscut? „Sunt recunoscător tuturor celor care mi-au zis NU. Datorită lor am reuşit SINGUR!”
Personal, consider refuzul un element motivaţional extrem de puternic. Nu ştiu de ce natură a fost sprijinul pe care l-aţi solicitat adulţilor care v-au respins, dar poate că, în acel moment, dânşii nu dispuneau nici de resursele şi nici de priceperea necesară pentru a vă ajuta. Sunt de aceeaşi părere, uneori, refuzul poate fi considerat o respingere. Când discut despre asta, îmi vine în minte cel mai diplomatic refuz la care eu nu m-aş fi gândit vreodată, anume secvenţa (din filmul „Working girl” – O femeie face carieră) în care Melanie Griffith, atunci când a fost cerută de soţie în public, a răspuns infidelului şi mincinosului ei prieten Mick: „Poate. Dacă doreşti un alt răspuns, întreabă o altă fată!”
Deci, pentru a evita un nou refuz, aveţi mare grijă CE, CUI şi CUM solicitaţi. Referitor la „CE”, solicitaţi numai lucruri de bun-simţ, lucruri pentru realizarea cărora aveţi neapărat nevoie de ajutor. Referitor la „CUI” solicitaţi ceva, gândiţi-vă bine dacă sunteţi agreată şi dacă este persoana potrivită. Referitor la „CUM”, aveţi în vedere că „tonul face muzica”; evitaţi cuvântul „trebuie”, utilizaţi „ar trebui” şi nu uitaţi de „te/vă rog”. Am cunoscut o doamnă în vârstă, cu totul şi cu totul deosebită, care nu-i spunea niciodată generelui sau „Gigi, mai sapă şi tu căpşunile!”. Utiliza ca formulă de adresare „Gigi, căpşunile ar trebui săpate, aşa că, te rog, când ai puţin timp, să te ocupi de ele!” şi nu a existat an în care căpşunile dânşilor să nu aibă rod…

„– Să înţeleg că refuzul, prost interpretat, m-a condus la o suferinţă exagerată?”
„– Sunt convinsă că aţi înţeles mai mult. Refuzul poate fi un semnal că ceva trebuie reformulat. Repet, trecutul nu se mai poate schimba, însă poate funcţiona ca o veritabilă lecţie pentru ceea ce va urma.”
„– Dumneavoastră la ce vă gândiţi când cineva, va refuză categoric, deşi nu meritaţi?”
„– La o replică a actriţei Nicole Kidman „Refuz să mă las doborâtă de ceea ce mi se întâmplă…”

M-a privit uluită, a zâmbit cu subînţeles şi a plecat plină de speranţă. Eu am închis încet uşa, gândindu-mă că, nerefuzând aceasta distinsă doamnă, am reuşit s-o fac chiar să zâmbească…

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici