Regretul, conform DEX, este o căință, o părere de rău cauzată de pierderea unui lucru sau a unei ființe, de o nereușită sau de săvârșirea unei fapte nesocotite.
Este un element des întâlnit la consilierea psihologică și majoritatea celor care vorbesc despre regret, îl consideră o posibilă cauză a problemelor pe care le au, dar și un efect al nehotărârii de care au dat dovadă, la un moment dat.
„Regret”, „ma căiesc”, „sunt cuprins de păreri de rau” sunt cuvinte și expresii impresionante pentru cine ascultă, dar sfâșietoare pentru cine le pronunță. Am remarcat că sunt utilizate tot mai des, se pare că, din ce în ce mai multă lume, regretă câte ceva. Unii regretă lucrurile pe care nu le-au făcut, alții regretă lucrurile pe care le-au făcut greșit.
În continuare, voi prezenta câteva regrete-mărturii și le vom analiza.

 D-nul H: „Pun pariu că nu bănuiți ce regret! Mă vedeți sobru, prezentabil, stăpân pe mine, însă nimeni nu știe ce este în sufletul meu. Regret că nu am ales femeia care m-a iubit cu adevărat. M-am căsătorit cu altcineva, din interes, a fost o căsătorie intermediată, nu aveam deloc chef să-mi încep viață conjugală de la nimic. Pe soția mea n-am iubit-o, nici nu m-a iubit. M-a făcut să sufăr cu câteva jigniri legate de avere, iar eu am făcut-o să sufere în felul meu. Familie am fost doar în ochii rudelor și societății, în realitate fiecare dintre noi era pe drumul lui. Copii am făcut nu din dragoste, ci din obligație. Atât părinții mei cât și părinții ei, ne presau să ne înmulțim și ne tot întrebau cui vor rămâne bogățiile pe care le dețineam. E rușinos ce spun, însă așa au apărut copiii noștri. Din fericire, au ieșit buni, inteligenți, harnici, deși au rezultat din sex, nu din dragoste. În urmă cu câteva săptămâni, din pură întâmplare, am întâlnit femeia care m-a iubit și pe care și eu, am iubit-o. Am părăsit-o pentru că cam era săracă și fără speranțe de un viitor îmbelșugat. Am salutat-o și a tresărit, pesemne nici ea nu m-a uitat. Am încercat s-o opresc, să-i adresez câteva cuvinte. Mi-a zâmbit și s-a îndepărtat cu eleganță, evitându-mi privirea. Am rămas că un prost, uitându-mă după ea și nu-mi venea să cred cât este de frumoasă și de distinsă. Domnișoara timidă de altădată, se transformase într-o distinsă doamnă, devenită VIP prin inteligența ei și nu printr-o căsătorie din interes. Regret felul în care m-am comportat și regret că m-am îndoit că ea ar putea deveni o personalitate. Din acea zi sunt sfâșiat de regrete, nu mai dorm, nu mai mănânc și fumez că un nebun. Aș da toate bogățiile pe care le am, aș renunța la absolut tot, numai ca să fiu cu ea. Sincer, nu cred că s-ar putea, are casa ei. Îmi amintesc perfect că era Vărsătoare și femeile astea, când se supără rău, nu iartă nici pe Papa de la Roma!”

Din punctul meu de vedere, regretul poate fi un adversar redutabil. Lovește când nu te aștepți și în cel mai neobișnuit fel. Nu i-am spus-o, deși ar fi meritat. Suferința sa emoțională era prea mare ca să mai adaug ceva. L-am sfătuit să nu mai viseze la cai verzi pe pereți și să-și canalizeze întreaga afecțiune spre copiii săi, care nu au nicio vina că el nu a iubit-o pe mama lor.
I-am explicat că un simplu tresărit, nu poate însemna nimic important, mai ales dacă vorbim despre un nativ Vărsător. De ce? Pentru că un nativ Vărsător poate uita multe, însă niciodată nu va uita cum a fost tratat, iar la capitolul iertare se poate spune că este necruțător. M-a întrebat de unde știu toate astea și când am răspuns că și eu sunt nativ Vărsător, a rămas fără cuvinte.

   D-na M: „Am nevoie de consiliere pentru că nu-mi mai pot vedea liniștită de viață. Motivul este alegerea unei profesii cu care nu rezonez, care nu mi se potrivește. Am făcut o astfel de alegere din motive financiare și la îndemnul părinților. Am fost prinsă în vârtejul promovărilor și majorărilor salariale, încât foarte târziu am înțeles cât sunt de nefericită. M-au motivat banii, recunoașterea, admirația. Păreau suficiente, dar nu mai sunt. Am tot ce și-ar putea dori o femeie de vârsta mea, însă nimic din ceea ce am, nu-mi mai face plăcere. Vin la serviciu cu o scârbă de nedescris! Îmi fac serviciul cu o greutate pe care nu v-o puteți imagina! Regretul că nu am ales ceea ce mi se potrivește, nu-mi dă pace.”

Doamnei M i-am explicat că nu este singura femeie care se confruntă cu așa ceva, cunosc și am cunoscut, o mulțime. Ideea este că poate face o altă alegere numai dacă se consideră ajunsă (la figurat vorbind) la o intersecție și nu la un capăt de drum. Dacă nu are curajul de a încerca o altă variantă, i-am recomandat să privească partea plină a paharului, în sensul că un job (serviciu) bine plătit în societatea de azi este un lux. Pentru atenuarea scârbei cu care își începe ziua de muncă, i-am sugerat să-și imagineze că se află la o coadă interminabilă la Administrația Județeană de Ocupare a Forței de Muncă (A.J.O.F.M) pentru obținerea  indemnizației de sprijin. M-a privit mirată, apoi mi-a reproșat că sunt rea. Am împăcat-o cu o cafea cu frișcă și cu o prăjitură de casă, apoi i-am explicat că nu sunt deloc rea, ci realistă.

D-na A: „În ciuda faptului că par o persoană veselă, în spatele acestui comportament se află un mare regret. Am avut un soț. Ne-am luat din dragoste, dar drăgosteala a trecut repede. N-am suportat să trăiesc în lipsuri și greutăți. El se perfecționa continuu și cheltuia o mulțime de bani pentru asta. Nu am mai avut răbdare și am divorțat. Motivul invocat a fost nepotrivirea de caracter, motivul real a fost că nu am avut încredere în inteligența lui. M-am recăsătorit cu unul care părea că are mulți bani. Milionar de carton, plin de credite și de datorii, care m-a mințit atât de convigător, încât l-am crezut! Eu am ajuns la cratiță și îmi fac singură piața. Fostul meu soț a ajuns un medic de renume, cu doctorat, cu cabinet, cu colaborări în străinătate. Am fost o proastă că am divorțat, regret din tot sufletul, acum aș fi fost o mare doamnă, probabil și miliardară! Ce aș mai putea face? Din cauza regretelor am insomnii…”

O vorbă din bătrâni spune „Capul face, capul trage!”, însă doamna nu venise la mine să asculte proverbe, ci era în căutarea unor soluții. Soluția pe care i-ar fi dat-o unii dintre cunoscuții mei, ar fi fost să-și caute un alt soț sau un somnifer bun. Nu recomand (nici măcar în glumă) astfel de soluții pentru că un nou soț poate fi mai rău decât cel părăsit, iar somniferul poate avea efecte secundare, nemaivorbind de dependență. I-am sugerat să se ocupe mai mult de copiii săi și să aibă în vedere că ei sunt cea mai mare bogăție. A fi o mare doamnă se poate și fără bani mulți, prin educație, comportament, atitudine, aspect la care nu se gândise. A acceptat-o ca o nouă temă de gândire.”

  D-nul V: „Toată viața mi-am făcut griji și regret că nu am avut suficientă încredere în mine și în ce pot să fac. Nu am vizat un post de șef, deși calități și studii aveam, așa că am rămas subaltern toată viața! Nu m-am implicat suficient în viața de familie, nici în creșterea pruncilor, iar acum parcă am fi colegi de apartament. Au carențe serioase la capitolul educație și carențe dezastruoase la capitolul comunicare. Am muncit ca un prost, îmi imaginam că numai munca mă poate face fericit. A fost o iluzie, regret profund și cred că voi muri fără să cunosc fericirea!”

L-am ascultat până a terminat tot ce avea de spus. Cu blândețe, i-am atras atenția să nu se mai gândească la faptul că a muncit ca un prost. L-am rugat să se gândească la norocul de a fi fost sănătos, că a putut să muncească atât cât și-a dorit, dar și la bucuria de a avea pentru cine munci, pentru familia sa, chiar dacă se manifestă carențe de educație și de comunicare. Carențele de educație se pot corecta cu ajutorul cărților gen “Codul bunelor maniere astăzi”- autor Aurelia Marinescu sau cu “Arta conversației” – autor Ileana Vulpescu. Ca să mai detensionez atmosfera, i-am povestit că regrete au existat și la case mai mari. Am amintit regretul inegalabilului regizor Sergiu Nicolaescu de a nu fi avut copii și de mărturisirea actorului Sebastian Papaiani care a afirmat, cu câteva luni înainte de a muri, “Sunt plin de regrete!” gândindu-se la fiul de care a rupt legăturile, după ce băiatul a ales să locuiască cu mamă sa.
În ceea ce privește legătură între fericire și muncă, i-am explicat că ea chiar există. Cum se poate explica? Poți fi fericit când munca pe care o faci îți aduce mulțumire sufletească, poți fi fericit când munca te face util celorlalți, poți fi fericit când munca ta schimbă răul în bine sau urâtul în frumos.
S-a uitat lung la mine și apoi a plecat, nu cu capul între umeri (cum venise), ci cu fruntea sus de parcă ar fi purtat un coif. Ce era în mintea dânsului, doar bănuiesc. Cuvinte nu mi-a spus deloc, pesemne nu mai avea nimic de comentat.

 D-nul T: „În viața mea am făcut și bune și rele. Regret că nu am petrecut destul timp cu părinții mei și mai ales, că nu le-am fost alături în ultimele clipe. Am pus pe primul loc cariera, uitând că am ajuns unde sunt și datorită muncii lor. Zilele de sâmbătă, uneori și cele de duminică, mi le petreceam la serviciu. Părinții mă sunau și mă rugau să trec pe la ei, adăugând de fiecare data, că le este foarte dor. Când s-au îmbolnăvit, am făcut tot ce s-a putut să le diminuez suferința. Am avut în vedere doar pe cea fizică, de cea sufletească uitasem cu desăvârșire. Acum aș vrea să-i vizitez și nu mai am pe cine !”

Moartea părinților este un eveniment extrem de destabilizator. Cât de dureros poate fi, se poate constata abia în momentul confruntării cu șocul dispariției lor. Pentru cei rămăși, suferința este greu de suportat, mai ales dacă relația copil-părinte a fost una foarte bună. Genul acesta de regrete se poate estompa numai prin cinstirea memoriei celor dispăruți. Cum casa părintească nu se vinde, memoria părinților se poate cinsti și printr-o bună întreținere a casei părintești și prin transmiterea ei generației de nepoți. Deși d-nul T se gândea doar la parastase, a fost foarte încântat de ideea păstrării și renovării casei sale părintești, urmând să o vizităm după finalizarea lucrărilor.

Romancierul englez Charles Dickens a scris cândva „regretul este sursa naturală a firelor de păr alb”. Mi-am amintit clar acest citat când am observat că toți cei care mi-au vorbit despre regretele lor încărunțiseră înainte de vreme. Să fie regretele lor cauza? Sau efectul? Fără să bănuiască ce am observat, m-au întrebat „Ați auzit pe cineva care a declarat că nu are regrete?”

De auzit nu am auzit, dar am citit ceva în acest sens și spre surprinderea persoanelor cu care am discutat, i-am amintit pe maestrul Radu Beligan și pe muzicianul Ovidiu Lipan Țăndărică. „Nu am regrete. Cred că mă voi duce zămbind” a declarat Ovidiu Lipan și sunt convinsă că a spus adevărul, pentru că dânsul a știut cum să-și trăiască viața.
„Cum pot oamenii să trăiască fără regrete?” m-au tot intreabat cei neîncrezători.
„Cred că a contat mult faptul că au fost iubiți și că s-au simțit iubiți!” mi-am dat eu cu părerea.
Bănuiesc că răspunsul meu le-a plăcut, pentru că nu a mai fost urmat de nicio altă întrebare.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici