Vi s-a reproșat vreodată ceva? Vi s-au adresat întrebări ironice de genul “De ce nu poți fi și tu așa?”, “Doar atât?”, “Poți face ceva cum trebuie?”.
Ați simțit cum reproșul poate distruge, într-o fracțiune de secundă, tot ce ați clădit prin efort, respect și sinceritate?
Eu am simțit-o din plin, bănuiesc că și dumneavoastă! Sper că analiza pe care o voi face va putea demonstra că reproșul este mult mai mult decât o simplă învinuire.
Persoanele cu care am discutat despre reproș, l-au definit drept o imputare, mustrare, admonestare, dojană, înfruntare. Cei care l-au înțeles ca pe o dezaprobare verbală adresată cuiva, au sesizat și nemulțumirea celui/celei care o exprimă, concluzionând că nemulțumirea și reproșul nu pot apărea decât împreună.
Reproșurile pot apărea  oriunde și oricând: la locurile de muncă, în familie, la școală, pe stradă, în locurile publice. Nu spune nimeni că trebuie să fiți de acord întotdeauna, însă e corect să respectați și opiniile celor cu care interactionați. Cum? Evitând cuvintele dure, urâte, jignitoare, precum și tonul ridicat. Nu este greu de înțeles că violența verbală poate fi la fel de traumatizantă ca cea fizică.
“Mă mir că ea a făcut depresie! N-am bătut-o, doar i-am spus ce aveam de spus, ori de câte ori am avut prilejul!” a mărturisit un domn venit la consiliere, deși ar fi trebuit să o aducă pe soția sa, neconștientizând cât rău făcuse.
Sunt o mulțime de copii care nu realizează performanțele dorite de părinți. Fără să vrea, ei devin ținta unor reproșuri: că nu sunt inteligenți, că nu învață bine (sau suficient de bine), că sunt prea timizi, că sunt prea grași sau prea slabi. Unui copil trebuie să i se explice mult, cu tact și mai ales, cu răbdare. Comenzile sunt greu de acceptat și asimilat, deseori sunt prost înțelese.
Copilul căruia i se reproșază continuu că nu învață bine, își va pierde încrederea în el și în capacitățile sale. Se va considera un prost, își va pierde motivația și va abandona orice initiațivă de a se perfecționa.
O altă greșeală ar fi compararea lui cu un alt copil. De regulă, copilul o interpretează negativ, dezvoltă frustrări, animozități și ajunge să creadă că a ajuns o povară  pentru  părinții  săi, motiv pentru  care  nu are cum  să  mai fie iubit și apreciat.
Când copilului i se reproșază  că  este prea timid,  există riscul ca timiditatea lui să se accentueze. În  astfel de situatii, copilul ar trebui  încurajat să-și facă  noi prieteni și să devină, din ce în ce, mai activ din punct de vedere social.
Când unui copil i se reproșază că  s-a  îngrășat, nu trebuie doar să i se ia  mâncarea  din  față. Un astfel de  reproș  poate  fi  începutul  unei traume  emoționale  și  poate duce la declanșarea  unor grave complexe de inferioritate, uneori  și la declanșarea anorexiei.
Nu uitați, reproșurile făcute celor mici funcționează asemeni unei săbii cu două tăișuri. Durerea este dublă, intensă, gravă și foarte greu de vindecat.
Reproșul la adulți, în afară de nemulțumire, mai arată și o criză în relație, indiferent că ar fi vorba de relația de cuplu, de afaceri sau strict profesională.
Femeii căreia i se reproșază creșterea greutății corporale, insuficienta frumusețe, eventual insuficienta pregătire profesională, poate deveni o bombă cu ceas. Reproșul “Arăți că o vacă!” și răspunsul “Normal, m-am măritat cu un bou!” despre care ne-a povestit cu umor (într-o emisiune televizată) o cunoscuta terapeută, cred că rămâne cea mai potrivită exemplificare. Reflectă cam ce se întâmplă cu multe femei din țara noastră, care se îngrașă nu din cratiță, ci și din alte motive: anumite dereglări hormonale, după o sarcină dificilă, o tulburare bulimică, etc.
Se spune că reproșurile activează ca un bemerang, întorcându-se mereu împotriva celui/celei care le lansează. Am întâlnit o astfel de situație și o voi povesti, pe scurt, doar pentru a exemplifica.
Într-o zi, o doamnă s-a îmbolnăvit acuzând pe lângă dureri și grave tulburări de echilibru. Pentru investigații medicale, dar și pentru a se descurca în viața de zi cu zi, avea nevoie de ajutorul soțului. În loc să-și amintească jurământul rostit la căsătorie că o ia “atât la bine cât și la rău”, el a început să-i reproșeze că-l obosește, că-l suprasolicită și că-l plictisesc nevoile ei. Fiind o veritabilă luptătoare, doamna nu s-a lăsat  doborâtă de suferință. Înghițindu-și lacrimile (pe care nici nu mai îndrăznea să le verse), a depășit toate problemele și s-a vindecat, deși nimeni nu-i mai dădea vreo șansă.
Efectul de bumerang a fost primit de soț. După vindecarea soției s-a îmbolnăvit, suferința sa fiind mai gravă, dar și invalidantă. Cel căruia îi era rușine cu soția sa datorită problemelor medicale cu care se lupta, abia atunci a conștientizat cât de mult contează un astfel de ajutor. Nu știu dacă odată vindecat, și-a schimbat atitudinea și comportamentul. Există și riscul de a nu fi înțeles  nimic din răul cu care s-a confruntat. Cred totuși, că situația despre care v-am povestit, ar putea da de gândit și altora care se comportă asemeni soțului … suprasolicitat.
Morala ar fi: prețuiți tot ce ați dobândit (indiferent cât de puțin vi s-ar părea), ajutați necondiționat și prețuiți îndeosebi pe cei care v-au rămas aproape.
Spre deosebire de reproșurile în formă pură, directă, jignirile sub formă de glume proase sunt tot o formă de reproș. Cu timpul se pot uita, dar de iertat, nu se iartă. Dacă ați trecut și prin așa ceva, înțelegeți foarte bine ce vreau să spun, nu mai detaliez.
Comparațiile cu fostul/fosta sunt tot o formă de reproș. Se întâlnesc la toți cei care formează un cuplu, însă nu unul adevărat, ci unul de ochii lumii. Acest gen de comparații dovedesc că gândurile (și sentimentele) le sunt îndreptate tot spre celălalt, actualul partener nefiind decât un surogat… doar de dragul de a fi într-o relație.
Reproșul bine plasat, poate despărți prieteni de o viață, poate rupe relații despre care se credea că ar putea fi indestructibile. Nu poate fi considerat un rău necesar, dar poate fi înlocuit de tăcere. “Există tăceri care spun multe, așa cum există cuvinte care nu înseamnă nimic” a spus Edith Piaf. Ceea ce a afirmat, dovedește că doamna Piaf nu a fost doar o celebra interpretă de șansonete, ci și un fin observator.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici