Un drum de ţară, pietrit neunifom, este răsfăţat de mersul împiedicat al unui automobil de lux. Aci o groapă, dincolo un crater, nimic străin ochiului nostru. Şi mai răsfăţată se simte prima uliţa din satul de câmpie când şoferiţa este blondă, are şi trei prietene cu aceeaşi culoare a părului, iar maşina e decapotabilă. Cu pletele în vânt fetele înaintează până spre şosea. O frână şi în faţa maşinii un sac imens de sticle din plastic goale răsturnate din greşeală de omul care le adunase de la groapa de gunoi. Contrastul nu era atât de izbitor dacă fetele nu-şi descătuşeau gurile, înjurându-l pe bietul om ce încerca din răsputeri să-şi adune captura pe ziua aceea, probabil singurul lui venit. Blondul contrasta nu cu negrul unghiillor bărbatului, ci cu avalanşa de vorbe degradante la adresa… României, o ţară nedemnă pentru tinerele cu decapotabila, o ţară plină de mizerie şi de oameni săraci. Îmi veneau în minte vorbele unei bătrâne: Să nu râzi niciodată de sărăcie! şi parcă le-aş fi spus! Nici pe cele două maşini din spatele lor nu le-au iertat domnişoarele, şi acestea erau vinovate de ambuteiajul făcut de sticlele răspândite în toate părţile pentru că aparţineau… tot României ăsteia cu jegoşi!
După ce au împroşcat veninul în dreapta şi stânga parcă s-au mai liniştit fetele şi au ieşit la şosea. Lângă bariera de la linia de tren muzica maşinii era dată la maxim, fumul de ţigară contura o aură de mare taină exact ca-n versurile din manelele ce le ascultau. Domnişoarele sunt capabile însă şi de politeţuri, la întâlnirea cu o altă decapotabilă limba română s-a înlocuit cu italiana, grimasele cu zâmbete largi, mâinile în aer, chiar dacă se cuveneau să fie pe volan. N-am putut să nu aud replica din culise: “Sunt tot români de-ai noştri, dar plecaţi la Roma, nu ca noi în Milano!”
“Români de-ai noştri”, adică românii care adună sticlele goale, să-nţeleg?

Ana Koman – Editor online