Azi-dimineață mă grăbeam spre casa mamei mele, o mamă neputincioasă din cauza bolii ei, care își așteaptă mereu fetele să le vorbească, să le mângâie, să le mai povestească despre timpurile de odinioară, când ea le creștea exemplar, să le certe dacă cumva tiparul ei vechi de vreo 40 de ani a fost deranjat de vreun cuvânt, vreo faptă mai la nelocul ei.
Spun că mă grăbeam pentru niciodată nu reușesc să prin secunda aia de dinainte de a ieși pe ușă pentru a fi la timp undeva. Uneori mă ajută și Universul să nu fiu acolo, dar eu tot nu înțeleg că logica e alta, că gestionarea cu un minimul de atenție a timpului salvează. Salvează de la a primi o replica usturătoare din partea partenerului, șefului, coafezei, salvează de la a te enerva că traficul s-a îngreunat, că ai prins toate semafoarele din lume, că abia se mișcă cel din fața ta…
Dar azi, ziua de duminică mi-a dat semnul omului pe care nu l-am văzut. Sigur că nu înțelegeți ce spun, dar după ce voi relata întâmplarea trăită de mine veți vedea scala pe care se poate așeza ignoranța umană.
Parcarea în care aveam mașina era blocată de patru mașini de pompieri, două ambulanțe, o mașină de poliție. Să nu vă închipuiți că e o mare parcare, e una neamenajată pe care ne-am făcut-o noi, locatarii de la bloc, mai sus de șoseaua principală. Mi-era imposibil să ajung la mașină, nu vedeam faptul grav care ar putea aduna atâta desfășurare a forțelor de salvare. M-am apropiat cu teamă, începusem să simt fum, lumea începuse să se bulucească spre locul în care pompierii acționau. Ce se întâmplase?
Niciodată nu mi-am închipuit că în turnul total nefuncțional, ce este vizavi de blocul meu, unul despre care cei bătrâni spun că era semnul unei foste centrale termice, constituie casa unui om.
Mi se părea că este doar un obiect stradal decorativ, pentru că este foarte frumos colorat, făcut din plăcuțe de gresie, fără vreun spațiu care să arate că pe o parte a lui poate intra cineva. Ba mai mult îl admiram pentru senzația de înălțare pe care o crea, pentru starea perfectă în care se afla și pentru că scăpase de a marea acțiune a edililor de a fi dărâmat.
Nu era așa, într-un colț, la baza turnului trăia un om, un om invalid, cu un scaun cu rotile, un om curat, așa l-am văzut azi, când a fost scos din casa lui, un om care mânca, se spăla, dormea acolo, un om tare trist, un om care încercase probabil noaptea trecută să se încălzească cu vreun lemn.
M-am privit!
M-am privit nu numai azi, m-am privit ieri, alaltăieri, anul trecut, anii trecuți, când îmi căram sacoșele din mașină, pline de tot felul de lucruri inutile deseori, cu multă mâncare, când îmi coboram copiii râzând, când îmi îmbrățișam prietenii, când vorbeam la telefon, când ploua sau ningea, când plângeam în hohote, când fusesem trădată… crezând că nu mă vede nimeni.
Nu era așa…Un om vedea, era martorul vieții mele de la mașină până în casă, îi mulțumesc…aș fi vrut să-i spun asta, dar nu era…locul
Sunt tristă, îl voi căuta, îi voi întoarce privirile cu recunoștință și cu un gest salvator…
Plecam spre mama… mașina de pompieri mi-a făcut loc să ies, mergeam să iau mâna mamei și să-i spun că totul e bine în lume, că oamenii sunt fericiți, că rătăcirile ei sunt firești, că eu sunt un om altul decât cel de ieri…

Ana Koman – Editor online