Șochează un asemenea titlu,  în primul rând prin faptul că nu se știe ce e Republicii, iar apoi prin aceea că enunțul exclamativ pare a trimite spre o dublă semnificație. Poate echivala cu o  constatare, aproape în sensul unei revelații: Sunt pe ,,Republicii”!, dar poate fi și o invitație sinonimă cu:  Veniți, sunt pe ,,Republicii”!  Mă găsiți sau mă (re)găsiți! Este evident, totuși, tonul  ușor ironic!

(Să nu uit: Republicii e o stradă  mai mare dintr-un oraș de câmpie.)

Vorbele astea mi le-a rostit prietena mea la telefon, în momentul în care am întrebat-o unde se află, era cam mult zgomot pe fundal, deoarece știam că locul ei era doar scaunul de la birou, unde lucra cu copiii. Nu a ezitat să-mi dea detalii. Ieșise la pensie și pentru prima dată de foarte multă vreme plecase la plimbare! Nu părea traumatizată de clipă, înțelegea că a sosit o nouă etapă în viața ei, una plină de realizări până atunci și una pe care o imagina în același fel.

Muncise cu pasiune într-un loc în care se formează caractere, în care se construiesc oameni adevărați, cei pe lângă trecem astăzi, nebănuind cine se ascunde dincolo de hainele lor frumoase sau ce ochi ne judecă   din spatele ochelarilor cu lentile groase, oameni pe care ea, prietena mea, i-a învățat să trăiască pretutindeni în lumea asta, i-a învățat să descopere un colț de stea, să salveze vieți, să cerceteze toate rămase necercetate.

I-a învățat să iubească, să tacă și să uite că pașii spre performanță nu se opresc când nu ai chef, când plouă sau ninge. Pașii continuă pe nisip, pe piatră, pe apă. Le-a fost cu noblețe exemplu de dăruire, de sacrificiu, de ore nedormite.  Niciodată nu i-a văzut ca fiind mici, întotdeauna i-a luat parteneri în descoperirea sensurilor fizicii, astronomiei.

Dubla cuvintele cu bucuria că se află lângă ei, că este puternică, așa cum sunt și ei, că împreună pot învinge. A scos ultimul ban din buzunar când îi simțea că-și doresc ceva, le făcea mâncare când mama nu le mai era alături. Tremura pentru fiecare examen, pentru fiecare expediție în universul ăsta ciudat al oamenilor. Spunea Nu! când simțea  că răul este pe cale să se întâmple. Îl oprea așa! Mânuia mângâierile precum un mare artist, nu era zgârcită cu ele. Dimpotrivă! Mereu rămâneau copiii lângă ea, probabil că acum s-au adunat sute, bucuria ei fiind doar că ei există trainic și că uneori o mai… sună! Dacă și-ar propune să călătorească în lume, peste tot pe unde ar trece și-ar întâlni Copiii! Sau prietenii pe care i-a învățat Carte.

Cu oamenii mari părea la fel, cu rezervă însă deseori, trădările fuseseră multe, nemeritate, le acceptase, nu urăște  și nu disprețuiește astăzi  pe nimeni. Nu știu ce tip de filosofie și-a clădit, dar se pare că aceasta este singura ei taină!  Atât bănuiesc că va păstra pentru sine.

De ce-mi spunea pe tonul ăla că e pe Republicii? Pentru că acum dădea voie lumii să o  blameze, să o  lovească! Dacă nu a putut s-o facă până atunci, acum era momentul! Putea s-o reclame, nu exista instituție care să o mai sancționeze și la care să se supună! Era la pensie!

Timpul îi dădea voie să fie în continuare Ea!

Ana Koman – Editor online