Aroganţa defineşte din ce în ce mai mult omul contemporan. O observi la cei de pe stradă, de la serviciu, de la magazine, din restaurante, din şcoli, din spitale.  Poate fi o mască, dar poate deveni uneori, ceea ce e foarte grav, chiar esenţa firii omeneşti. Omul arogant răneşte intenţionat, îşi îndepărtează programat prietenii, mizând pe forţa iluzorie pe care o stăpâneşte.
Arogantul nu-şi salută colegii, îi ignoră, îi detestă. El nu ştie că mesajul real pe care transmite este acela al omului needucat, primitiv. Ce forme de răspuns poţi avea pentru un asemenea individ cu care împarţi zilnic spaţiul serviciului tău? Cum să-l faci să vadă culoarea adevărată şi binefăcătoare a relaţiilor interumane? Sunt sigură că există un inventar de tehnici care vizează acest fapt. Discutând despre aceasta într-un anumit context, un domn distins mi-a povestit o întâmplare desprinsă parcă din pildele biblice  în care  el  a  fost implicat.
Relatarea Domniei Sale pornea de la faptul că de multă vreme nu înţelegea ce se întâmpla cu o anumită persoană de la serviciu, un fost amic din facultate. Aflată într-o funcţie înaltă acesta nu-şi saluta colegii sau nu le răspundea la semnul lor de prietenie. Orgolios nu rata nici o ocazie în care să-şi etaleze autoritatea. Starea de disconfort dată de situaţie devenise pentru interlocutorul meu o obsesie. În zadar încerca să adauge salutului său un zâmbet, o întindere de mână. Nimic. Refuzul era categoric.

Mecanica Universului însă aşază lucrurile în aşa fel încât proiectează o circumstanţă ce dizolvă un şir întreg de nedumeriri, de interogaţii.

În parc, într-o zi de duminică, distinsul domn îşi zăreşte colegul alături de fiica sa. Ieşise la plimbare, probabil. O mică tensiune îl stăpâneşte, pentru că nu poate evita întâlnirea, deşi îşi dorea foarte mult. Evident că arogantul păşeşte cu dispreţ pe lângă cei din jur. Fetiţa, la un moment dat, înalţă mâinile pentru a-i arăta tatălui o păsăre ciudată ce-i zbura deasupra. El întoarce capul după păsăre fixând în acelaşi timp cu privirea pe colegul pe care nu-l saluta de mult timp. De data asta uită de pasăre şi, cu voia sau fără voia sa, înclină capul în semn de salut. Domnul distins răspunde cu toată politeţea ce-l caracteriza. A doua zi la serviciu arogantul a fost cel care a salutat primul!

A fost nevoie de un zbor de pasăre – o metaforă divină de altfel – pentru a înţelege că a saluta, că a da din cap în semn de recunoaştere constituie nişte gesturi atât de simple, interiorizate atât de profund încât absenţa lor ar desfiinţa, în cele din urmă, omul?

Ana Koman – Editor online