Persoanele care solicită consilierea psihologică cunosc destul de bine ce este durerea, indiferent de forma pe care au experimentat-o. Mai întâi, vorbesc despre ea, despre felul în care le-a afectat existența, după care găsesc curajul de a povesti despre persoanele care le-au provocat-o. Atunci cand povestesc, unii oameni plâng cu adevărat, după care se rușinează. În astfel de momente, intervin și detensionez atmosfera, redirecționand discuția spre un alt aspect (mai puțin dureros), însă legat de subiectul discutat. Așa mi-a venit ideea să le adresez întrebarea ”Cum credeți că ar fi dacă oamenii ar simți durerea pe care le-o provoacă altora?” Strategia mea a prins, s-a dovedit benefică și m-a ajutat să descopăr diverse variante ajutătoare, la care nu mă gândisem până atunci. Vă voi relata câteva răspunsuri, voi analiza câteva situații, dar și implicațiile pe care le pot avea în viața de zi cu zi.

Un prim răspuns a fost ”Dacă oamenii ar simți durerea pe care o provoacă altora, eu cred că ar intra în depresie!”. Răspunsul, precum și simptomele, mi-au confirmat că persoana cu care discutam era în depresie. M-am prefăcut că nu pricep și i-am solicitat să-și imagineze același situație pentru cel/cea care care i-a provocat suferința. A prezentat o poveste tragică, impresionantă, cu lux de amănunte, fără a bănui că ceea ce povestea era tocmai povestea sa, cam în proporție de 80-90%. Nu a plâns, nu s-a simțit prost, ba chiar s-a amuzat imaginându-și agresorul trecând printr-un calvar asemănător cu al său. Fără să-i sugerez nimic, la sfârșitul poveștii, a adăugat ”dacă ar ajunge să simtă, poate ar înțelege ce mi-a făcut în toți acești ani!”. M-am făcut că nu aud completarea și i-am solicitat să-și imagineze că au trecut mulți ani și că a ajuns terapeutul dușmanului său. Pornind de la evenimentele descrise, de la personalitatea, temperamentul, genul și nivelul său de acceptare, am înțeles că:
– își dorește să fie ascultată, înțeleasă, susținută, acceptată, iubită și respectată
– nu mai dorește să fie marginalizată, umilită, posibil cicălită de nimeni
– și-ar dori un alt mediu în care să-și desfășoare activitatea, dar și posibilitatea
de a avea anumite lucruri.
Având în vedere toate cele de mai sus, am formulat recomandarea de a se discuta în mod direct cu persoana care i-a provocat suferință, de a schimba mediul în care trăiește, job-ul, anturajul (care o destabiliza) și nu în ultimul rând, de a găsi un o activitate preferată sau un hobby, care să-i redirecționeze interesul. Intenționat am evitat exprimarea ”detașați-vă” pentru face parte dintre formulările care enervează cel mai mult. O spun din proprie experiență, nu din cărți. Când mă confruntam cu niște situații neplăcute, primeam des această recomandare tocmai de la persoane care știau foarte bine că nu este posibil. Nu numai că mă enerva la culme, dar aveam senzația că totul devine de nesuportat… Din acea perioadă, nu o mai utilizez pentru că știu cât de neplăcută poate fi.

Al doilea răspuns pe care l-am primit a fost ”Nu cred că s-ar putea ajunge ca oamenii să simtă durerea pe care o pricinuiesc, din cauză că prea mulți sunt răi, invidioși, posibil să manifeste și o mândrie prostească!”. Răspunsul mi-a indicat tipul de durere cu care se confruntă. Durerea îi era produsă de o persoană rea, invidioasă, exagerat de mândră, deși nu prea cred că avea motive. Persoana în suferință era jignită, umilită în mod repetat, învinovățită că are o atitudine aristrocratică în tot ce face și că ”spală mărul de opt ori până îl bagă în gură”. I-am explicat că persoana care îi aduce asemenea jigniri se simte frustrată și în inferioritate. În mintea sa, agresorul făcea des comparații și realiza că nu va ajunge niciodată la nivelul persoanei pe care o umilea. Printr-un comportament autoritar și josnic, încerca să-și aducă victima exact la nivelul său, încercând să-i demonstreze că numai așa poate fi acceptată. Ce variantă ajutătoare i-am propus? În primul rând, să nu cedeze. În al doilea rând, să nu adopte poziția ghiocelului (cu capul în jos) și să lupte pentru poziția pe care o avea în acea familie. Anumite concesii se pot face, însă numai până la un punct, bilateral, nu unilateral. I-am vorbit despre calitățile sale, observate ușor de la prima întâlnire, un motiv real de mândrie, nicidecum de rușine. Ca ultimă recomandare, i-am spus să evite pe cei/cele care s-ar rușina cu prezența dânsei în viața lor. Iubirea, respectul, prețuirea nu au (și nici nu pot avea), vreo legătură cu răutatea, invidia și frustrările de ordin personal.

Al treilea răspuns a fost ”Dacă oamenii ar simți durerea pe care o provoacă, cred că spitalele ar fi pline ca după un cutremur care a depășit gradul 7”. Răspunsul primit mi-a oferit informația cum că durerea pe care o resimte, se manifestă atât la nivel fizic cât și emoțional. Cu tact, am solicitat completări și am descoperit că ameliorarea durerii resimțite se produsese numai la spital, în timpul mai multor internări. Am observat că ideea de a merge la spital îi oferea un anumit grad de confort și siguranță, motiv pentru care am ales ca variantă ajutătoare orientarea spre un spital bun, unde ar putea face investigații și tratamente de calitate. Bucuria pe care i-am observat-o la auzirea acestei recomandări, mi-a indicat și dorința părăsirii temporare a mediului familial, unde era considerată o ipohondră, nicidecum o persoană bolnavă în adevăratul sens al cuvântului.
Chiar și eu am încercat să-mi răspund la această întrebare, iar răspunsul a fost ”Cred că dacă oamenii ar putea simți durerea pe care o provoacă, ar fi ceva ideal”. De ce ideal? Pentru numai așa ar putea observa o altă față a răului și ar putea deveni mai buni, fără a sta prea mult pe gânduri.

Deși am primit și alte răspunsuri, care de care mai neașteptate, mă opresc aici. Nu intenționez să vă plictisesc și nici să vă obosesc cu exemplificarile. Astăzi, bunătatea pură este considerată o utopie, însă în viitor nu se știe dacă oamenii vor mai gândi așa. Cert este că variante ajutătoare există, dar sunt greu de pus în practică. Rămâne de văzut ce va fi și dacă binele va învinge, definitiv, răul.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici