Înainte de anii ’90 cuvântul “pretenții” era utilizat mai ales de către cei/cele care se bucurau de anumite privilegii. Ceilalți, adulți și copii trăiam așa cum se putea la vremea aceea, doar visând la ce ne doream și nu puteam avea. Democrația în adevăratul sens al cuvântului, câștigată atât de greu și cu atâtea sacrificii, a adus schimbări majore nu numai în privința comportamentelor, ci și a limbajului. Democrația prost înțeleasă, a ridicat spectaculos nivelul pretențiilor nemeritate și nejustificate. În ziua de azi, pretenții exagerate nu au doar persoanele care ar trebui să-și vadă lungul nasului, dar și o mulțime de copii și adolescenți…probabil răsfățați și îmbuibați peste măsură. Am observat absurditatea multora dintre noile cerințe și am decis să fac o scurtă analiză, tocmai pentru a semnala aspecte pe care eu le consider îngrijorătoare.
Conform Dex online, pretenție înseamnă acțiunea de revendicare a unui drept. Din punct de vedere etimologic, cuvântul provine din limba franceză de la “pretención”, deloc surprinzător dacă ne amintim de Revoluția franceză și de revendicările din acele timpuri. Termenul nu înseamnă doar revendicarea unui drept, o cerere sau o solicitare oficială. În funcție de contextul în care este folosit, termenul are mai multe înțelesuri. Ca atitudine, termenul înseamnă o convingere exagerată despre propriile calități și merite…cu nelipsitele aere de superioritate, lipsă de modestie și un comportament plin de îngâmfare. Dacă se referă la exigență, termenul vizează așteptări ridicate sau anumite condiții impuse cuiva. În context juridic, pretențiile sunt cererile prin care reclamantul solicită instanței să oblige pârâtul la plata unei sume de bani sau executarea unei/unor obligații.
Expresii de genul “Are pretenții exagerate pentru situația în care se află”, “are pretenții mult prea ridicate de la subalternii săi”, “are pretenție la despăgubiri sau moștenire” sunt dintre cele mai întâlnite, indiferent dacă se referă la o realitate socială sau doar la interacțiuni umane.
Pretenții au până și copiii începând de la cele mai fragede vârste. Gelozia infantilă precum și unele revendicări legate de apariția în familie a unui nou copil (frate sau soră) poate provoca ostilitate, mici obrăznicii, dar nu pot justifica manifestări de tipul comportamentelor agresive sau manipulative. Când simt slăbiciunea afectivă, copiii se dovedesc cei mai pricepuți manipulatori. Nu este nicio exagerare în ceea ce am afirmat și mi-o asum cu responsabilitate și curaj. Am asistat la numeroase situații de acest gen și în cele ce urmează, vă voi prezenta un singur exemplu. Cedând pretențiilor nepotului mult adorat, am văzut bunici care făceau, cu o seninătate de-a dreptul șocantă, credit de consum (uneori descoperire de card) în baza veniturilor evidențiate pe taloanele de pensie numai pentru a cumpăra odraslei un telefon de ultimă generație, deși nepotul lor încă nu știa să scrie. “Ce-i trebuie unui copil preșcolar un telefon de peste 7000 de lei?” am întrebat cu oarecare ezitare, sperând că le voi da de gândit. Nici vorbă de așa ceva! Nu m-am descurajat și am continuat “Dacă ar fi să alegeți între un telefon foarte scump și niște investigații medicale mai speciale, ce ați alege?”. Mi s-a răspuns fără ezitare “Bineînțeles că telefonul, bolile noastre pot să mai aștepte!”.
Am făcut imprudența de a-mi exprima (ulterior) dezacordul în legătură cu acest comportament financiar, față de niște colegi. Mi-am atras replici acide și comentarii de genul “Copiii de azi trebuie să țină pasul cu tehnologia, nu să utilizeze telefoane cu butoane ca foarte mulți dintre adulți!”. Este adevărat că tehnologia avansează continuu și trebuie ținut pasul cu ea, însă din punct de vedere psihologic, se pot întâmpla schimbări ce pot da naștere la inadaptări serioase, la pretenții nerealiste, dar și la dezvoltarea dorinței de controlare și manipulare. Am cunoscut tineri sănătoși și viguroși care împliniseră demult vârsta de 25 de ani, dar aveau pretenția de a fi în permanentă ajutați, chiar susținuți financiar de către părinții și bunicii lor, considerând că “trebuie să mă ajute dacă m-au făcut” sau “doar nu o să plătesc de unul singur la facturi toată viața!”. Pretențiile nefondate, revendicările fără un suport logic, cu timpul, pot deveni un mecanism de supracompensare, marcând nu numai o insatisfacție personală, dar și o dificultate reală de adaptare corectă la mediul social. Pot fi o dovadă a fragilității interne în sensul că trădează rigiditate în gândire și nu de puține ori, o atitudine obsesivă. Din păcate, pot fi principala cauză a conflictelor, atât la nivel personal cât și profesional. Recent, am încercat să aplanez un astfel de conflict explicând părților cât de importantă este sinceritatea în comunicare, dar și refuzul bine argumentat. L-am citat pe marele filozof Confucius care a afirmat cu sute de ani în urmă “Un om adevărat are pretenții față de persoana sa, unul mărunt are pretenții de la cei din jur”. M-au acuzat că dau exemple din antichitate, fără rost și fără aplicabilitate în ziua de azi. Le-am redat și o replică cunoscută “O meserie nu aveți, doar pretenții cu carul” din celebrul film “Cel mai iubit dintre pământeni” tocmai pentru a exemplifica ceea ce discutasem legat de necesitatea unei bune pregătiri profesionale. M-au făcut “comunistă, educată în spiritul de a munci mult și primi foarte puțin”, fără să știe cum s-a învățat, muncit și trăit în acele timpuri. Nu m-am supărat pentru că nu mă pot supăra pe persoanele care nu au nici cea mai vagă idee despre ce vorbesc. Mi-am înțeles lecția în sensul că va trebui să fiu mult mai selectivă în ceea ce privește ajutorul acordat persoanelor care nu merită, indiferent de insistențe sau presiuni.
În concluzie, pentru unii pretențiile sunt un mod de viață, pentru alții un abuz psihologic nevoiți să-l suporte din varii motive. Pretențiile pot fi considerate o parte normală a interacțiunii umane atât timp cât nu este vorba de dorințe unilaterale, nerealiste. Pretențiile de bun-simț, bazate pe înțelegere pot fi antidotul multor emoții neplăcute. Pretențiile pline de fițe sunt practicate de parveniți, care se cred mai presus de ceilalți dintr-o grandomanie evidentă, pe care o manifestă în orice împrejurare. Când am ghinionul de a interacționa cu astfel de parveniți, le spun direct “Dacă nu vă place ce primiți, schimbați ceea ce oferiți” și iau distanța care se impune, convinsă fiind că la capitolul respect, încă nu au învățat cui, cum și când să-l ofere.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici