Dimineţile noastre încep cam la fel, dacă ar fi să ne luăm după constatările unui post de radio, o cafea, o ţigară (obligatoriu împreună!), un suc de fructe, un iaurt, apoi spre serviciu, spre şcoală, la treburi.
Decorul se schimbă, locul casei este luat de cel al muncii noastre, de regulă, unul restrâns, un birou, un departament, un spaţiu oricum public. Matricea acestuia este alta, locul se însufleţeşte cu destăinuirile matinale, cu relatări din trafic, cu rezumate ale articolelor din prin ziare, cu nararea unui vis răzleţ etc. Toţi varsă ură, dispreţ, răutate, nimic nu-i mulţumeşte, unii radiază că şi-au găsit adversarii înjuraţi prin ziare, alţii că previziunile zilei sunt nefaste, de parcă nu mai există frumuseţea zilei sau bucuria desluşirii unui gând înalt. Intrarea în acest spaţiu dizolvă şi salutul, unii nu mai spun de multă vreme „Buna dimineaţa!”, aruncă privirea şi pleacă spre a-şi lua în posesie… scaunul, biroul.
Într-o astfel de vecinătate am nimerit într-o zi de Octombrie, când cuvintele nu mi se prea legau, când la salutul meu au răspuns vreo doi colegi (dacă nu salutăm, evident, nici nu răspundem la salut, la fel de grea e povara rostirii!). O vecinătate pe care, dintr-un anumit unghi, o credeam a bunului- simţ, ce-şi revedica doar o problematică de tip academic. Faptul trăit desfiinţa presupunerile mele! Era una a răutăţii totale, devastatoare, cu siguranţă că funcţionează şi pentru aceasta o unitate de măsură, pe care însă nu o cunosc! Am fost trezită imediat de vorbele unei doamne… zâmbitoare „bine” şoptite, maliţioase, cât suportau ele să fie! Încrimina pe oricine trecea pe lângă ea cu o vibraţie malefică, aproape de necuprins în timp. Chipul i se deformase, fiecare vocală din cuvintele ei exploda contaminând cu frustrări adunate cred, după păru-i cărunt, de cel puţin cincizeci de ani încoace. M-a uimit disperarea de a agăţa fiecăruia un atribut descalificator. Îndârjirea femeii zâmbitoare m-a trimis spre imaginea pe care o avea un personaj călinescian, Aglae, numită „baba absolută, fără cusur în rău”, iar sintagma, odată găsită, m-a eliberat de toată violenţa aruncată împrejur.
M-am retras şi am convertit, imaginar, cuvintele rele din discursurile doamnei în cuvinte „bune”. Simplu, cathartic!

Ana Koman – Editor online