Câţi dintre noi îşi rezervă câteva minute pentru a-şi vedea părinţii, mama sau tatăl, în fiecare zi? Probabil mulţi, probabil puţini! Unii poate nici nu reuşesc să treacă pe la ei, ocupaţi fiind cu problemele de la serviciu sau de la casele lor.
Când eram mică vedeam că bătrâna de lângă noi avea o zi de vizită, venea de la oraş fata ei să-i facă curat, să-i spele lucrurile, s-o vadă. Era o sărbătoare pentru ea şi pentru mine pentru că, învârtindu-mă pe acolo, primeam ce era mai bun din ce primea bătrâna, bomboane, ciocolată, nu-mi aduc bine aminte, dar cred că şi bani. Suprema bucurie era că fata de la oraş, fără şcoală, dar cu apartament (ce-o fi însemnat pentru mine atunci acesta, mă-ntreb şi acum), îmi vopsea unghiile, ascunzând sticla de ojă undeva pe o policioară, un loc tainic doar de noi două ştiute. Multă vreme ritualul nostru a funcţionat. Îmi doream să ajung mare, să vin de la oraş la mama să vorbesc cu ea, să-i aduc ceva bun, să-mi vadă rochiile noi, unghiile vopsite, să-i mai spun de unul, de altul. Era mitologia mea!
Azi este realitatea mea! Am minute ,,alocate” mamei, cum sună!!! Fug între două slujbe pe la mama, vorbesc cu ea, greu, ce-i drept, vârsta o face neputincioasă, mă supăr că nu-i mai văd sclipirile minţii de odinioară, îi mai povestesc ce mi s-a întâmplat, cu cine m-am întâlnit, cu oameni pe care îi mai ştie. Uneori mai uită, uneori nu mai aude, dar eu spun. Mă încurajează când nu mai am forţă, are vorbele ei pline de adevăr pentru cei care mă fac să sufăr şi să plâng. Ştie că există o dreptate undeva şi că nu va întârzia să vină. E înţelepciunea ei de mamă credincioasă copilului ce a fost învăţat să nu facă niciodată rău! Mă întreabă dacă am mâncat, aşa cum o făcea când veneam de la şcoală. Îmi dă curaj să înving răutatea zilei şi să mă gândesc că nu sunt singură.
Câteodată nu pot ajunge la ea, „nu am timp!”, cât mă irită cuvintele astea, dar le rostesc, vorbim dimineaţa la telefon, când ştiu că vin acasă seara târziu. Ritmul ei e altul, dimineaţa ei începe mai devreme, probabil că e chiar miezul zilei. Îmi cer iertare, o întreb cum se simte. Nu se supără, toată viaţa ei a fugit de suferinţă şi de supărare, dar au reuşit s-o ajungă, însă a luptat şi a ea învins! Pentru copiii ei, pentru nepoţii ei cei dragi!
Încheie convorbirea atât de simplu: Mai dă-mi un telefon ca ăsta!
N-am întrebat-o ce are special telefonul ăsta! Ăsta de azi, 23 septembrie, ăsta de azi, 24 septembrie, ăsta de azi, 10 decembrie, ăsta!
Îi confirmă faptul că ordinea la care ea ţine de atâta vreme nu s-a schimbat nici Azi…

Ana Koman – Editor online