Pun pariu că nu mai ştiti cum arată…
Ambiţia este o caracteristică ce dă valoarea omului dacă este condusă în sensul devenirii frumoase a acestuia, iar dacă susţine firea lui diabolică convinsă că numai astfel îşi demonstrează superioritatea sau inteligenţa este purtătoare de rău. Existenţa umană confirmă ambele sensuri ale ambiţiei.
Rătăciţii prin lumea asta îşi caută raţiunea de a fi prin forme ce uimesc, de la a se remarca prin grosolănie, spirit vulgar la a fi lipsit de moralitate. Câteodată viaţa le dă exemplu de bună purtare, îi aşază lângă oameni buni, cinstiţi, curaţi, vieţuiesc ceva vreme după care locul îi cam strânge. Ceva ascensiune au primit, s-au contaminat puţin cu ceea ce aveau ceilalţi, suficient pentru a-şi cauta o altă celulă. Impresionează de data asta cu dramul de bunătate furat, cu puţină evlavie mimată şi imediat îşi ocupă un alt loc, părăsindu-l pe cel anterior fără regrete, deşi vor muri conştienţi că ce au trăit anterior a fost tot ce puteau primi mai bun în viaţa lor, şi irevocabil. Acum sunt pe punctul de a demonstra ce sunt.
Rangul social căpătat tot prin „furt” natural le facilitează accesul la material. Bani mulţi, că aşa este, prestanţă, putere de a umili, de a ignora reguli şi norme morale, asocieri surprinzătoare. Totul condus într-un singur sens: al împlinirii ambiţiilor. Îşi aleg şi partenerii cărora trebuie să le arate „muşchii”. Ambiţia, de fapt, este o relaţie, când are conotaţii negative.
Aceste gânduri mi-au venit când dintr-o mare plictiseală la rând pentru achitarea unor facturi, două doamne, vechi cunoştinţe, dezvăluiau persoanelor din jur marile realizări ale fiicelor. Una, modestă, aprecia eforturile fetei sale de vreo 40 şi ceva de ani de a se muta într-o altă zonă a oraşului, într-o casă, cu mult spaţiu, după ce multă vreme au cercetat dobânzile la diferite bănci pentru a obţine un împrumut.
Cealaltă, arogantă, nega felul acesta de a trăi, adică tot aşteptând, argumentând cu exemplul fiicei ei cam de aceeaşi vârstă. Lăuda valenţele divorţului ei: „A scăpat de el, de bărbatu-său, ce bine, nu o plimba nicăieri”, detaliind alchimia căsătoriei ei: „a pus ochii pe unul, a făcut ce-a făcut, am şi ajutat-o doamnă, ştiţi cum, şi l-a despărţit pe acela, om însurat la casa lui, acum e cu el, nu ştiu dacă e fericită, dar e cu el, ăsta are şi funcţie şi bani! mulţi, doamnă!” Aproape că statul la coadă devenise o telenovelă, cei neîmpliniţi visau la un asemenea traseu, ceilalţi reflectau din diverse ipostaze la cele auzite, poate fuseseră în rolurile prezentate de către doamna – mamă de fată norocoasă, cert era un lucru: până şi casiera aştepta episodul doi, deoarece femeia obosise povestind despre succesul „fecioarei” sale şi-şi scosese sticla cu apă. Pauză pentru a mai înainta un pas. Brusc, doamna bună naratoare a mai ţinut să ştim: „Ambiţios băiat, doamnă, (băiatu de vreo 40 şi ceva de ani! Mare ambiţios!), a turnat fundaţia la casă, a făcut şi gard, şi poze, undeva la ţară, face bani, mare ambiţios, mare ambiţios!”
Unde vedea ambiţia? Eram în planuri total diferite de receptare a realului! Şansa noastră celor de la rând de a nu ne mai face individioşi pe destinul fetei ei a fost că interlocutoarea doamnei reduse şi ea la tăcere îşi plătise facturile, transpirase toată, deci trebuia să plece! Altfel cred că mai aflam că cei doi mai aveau şi depozite mari în bancă, doar băiatul făcea bani mulţi, că-şi petrec concediile prin Africa, că se distrează nopţi întregi… ambiţios băiat!
Un lucru a mai ţinut doamna să-i spună vechii sale cunoştinţe: „Pun pariu că nu mai ştiţi cum arată fata mea acum?” Atât a rostit, dar interlocutoarea-i ieşise pe uşă, aşa că degeaba mi-a pus mie întrebarea… Mă interesa băiatu′ ambiţios, nu fata norocoasă!
Ana Koman – Editor online