Mă obsedează imaginea unor doamne care, prin echipa ce o formau, asemenea grupării propuse de educatoare pe timpuri, când ieșeam de la grădiniță, doi câte doi, două câte două, emanau un miros greu asociat perfect celui  de naftalină, fără totuși, paradoxal, ele să miroasă…
Mici, cu trupuri chinuite, dezarticulate, evident,  de  cure de slăbire repetate, machiate strident cu verde strălucitor și  mult albastru, îmbrăcate ca două adolescente întârziate, deși vârsta fizică le era spre  60 minus 1, 2 ani, cu blugii tăiați pe la genunchi și cu niște bluze roz, respectiv mov, cu  ghetuțe din plastic, cele două  ar fi făcut o echipă magnifică dacă nu…vorbeau.
Pașii le erau cam rari, probabil din cauza faptului că-și doreau  să ajungă mai târziu, pe  unde lucrau. Vorbeau despre copiii ăștia care nu mai studiază ca pe vremea lor, despre proștii ăia de profesori care nu-i mai învață, dragă, ce trebuie, despre un învățător, ce mai face, dragă,  ceva cu tinerii noștri. Dar e singur…bre!zicea una. Și arată și bine, tu!adăuga prompt cu patos și fără nicio logică cealaltă.
Cuvintele lor miroseau… a vechi, erau așa de nesuportat! Mai mult,  își însoțeau discursul cu gesturi devoratoare făcute de mâinile extrem de albe, anemice, stafidite.
Atârnau la vedere  pe lângă gâtul ridat în multe rânduri bijuterii ieftine patinate cu un bronz ca acela de la ușa sobei bunicii,  care le adânceau mirosul. Căutau aprobări prin jur, dar spre fericire, nimeni nu le auzea. Lumea încerca să le…depășească! Atât!
Rezistam, nevoită  fiind o vreme să merg  în spatele lor. Căutam să le  ignor mirosul, nu reușeam, persistența era asigurată de îndârjirea cu care cele două doamne vopsite, în  milioane de șuvițe de toate culorile, discutau fără oprire, neascultându-se măcar una pe cealaltă. Și asta mirosea tare…
Percepeam prezența lor olfactivă ca pe o otravă, care iradia continuu… iradia a neștiință, a infatuare, a incompetență, a înțelepciune vidă… Unde să le fie simțul ridicolului? Unde să le fie oglinda?
Tot caut de atunci să scap de parfumul celor două, dar nu reușesc…
Cred că e cel al societății în care trăim…

Ana Koman – Editor online