Cred că toți oamenii au resimțit dureros momentul în care, după ce au ajutat pe cineva să depășească un prag, chiar pe cel dintre a fi și a te anula ca individ, mulțumirile se convertesc în reproșuri. Desigur, total dezinteresat, dacă ajuți pe cineva,  nu o faci  pentru glorie, pentru recompense, pentru ovații, o  faci pentru că așa simți, așa te ghidează clipa, instanța divină.  Ești bucuros, fericit că un om, mic sau mare, este! Este ca mai-nainte sau aproape ca-nainte. Înțelegi că debusolarea care l-a marcat și l-a făcut să vină spre tine avea un fundament. Credea în tine, fugea de un rău, fugea de un nou eșec. Sau poate să fie doar intuiția că echilibrul trebuie căutat departe de casă, de cei din jur. Sau poate încerca să se atașeze de un alt sistem de valori, ce presupune o altă viziune asupra felul a exista.

Acum să exemplific!

Structura mea interioară îmi dictează deseori implicare în tot felul de situații. Intuiția mă avertizează uneori că nu e locul meu pe-acolo, că retragerea ar fi o șansă de a nu  fi din nou rănită. Și totuși mă mențin în zona periculoasă, sperând cu îndârjire că fac bine, doar bine. Nu ascult niciodată de vorba înțeleaptă că binele nu se face cu forța. E naivitatea mea despre care îmi place să spun că e una superioară.

Am întâlnit nu de mult timp un om total tulburat după o serie cam lungă de nereușite din sfera carierei lui. Interviuri care îl declarau nepotrivit pentru slujba curtată, nenumărate aplicații respinse fără vreo explicație, dezastru în familia sa, de mulți ani dezorganizată, despărțirea de o ființă dragă. Veți spune că asemenea cazuri sunt frecvente în societatea postmodernă, că nu există soluții sau dacă sunt acestea nu ameliorează, ci adâncesc dramele.

Am crezut în forța mea că pot bucura omul întâlnit, în modul cel mai firesc, fără agresivitatea și curajul de a îndrăzni să-i fiu aproape. Și pentru o vreme destul de lungă așa a fost, găseam împreună explicații la ce i se întâmplase, croiam drum nou pentru revenire, care, spre fericirea mea, s-a produs mai întâi afectiv,  emoțional. Crescuseră noi idealuri, care au și rămas, mizam împreună pe ce știm foarte bine pentru a ocoli imprevizibilul, neșansa,  vedeam împreună succesul din timpul următor. Un sentiment că hazardul va interveni mă cam bântuia.

Întrebările cunoscuților cărora  le relatam micile victorii ce confirmau că omul acela trăiește, e viu, erau întotdeauna aceleași: De ce faci asta? Ce răsplată aștepți? Ce urmărești?

Le ignoram și le ignor în continuare! Ele nu există pentru o ipoteză care să le ceară nu există!

Când l-am anunțat cu mare satisfacție pe omul întâlnit că unul dintre proiectele grele gândite și scrise  împreună a fost acceptat, premiat și recompensat, am primit replica ce m-a transferat brusc din zona euforiei în cea a realului aspru, necruțător, dar… adevărat:

-Numai atât!

-Da, numai atât!

Așa aș fi vrut să-i răspund! Nu am putut atunci, pentru că mă opreau clipele grele de suferință împărtășite mie, lacrimile nevărsate, timpul meu petrecut alături, credința că ce făceam este bine. Acum pot, sunt convinsă ca numai atât este suficient să declanșeze restul, adică totul!

Ana Koman – Editor online