Locuiesc într-o zonă a unui oraş în care se circulă intens, şcoala din cartier adună mulţi copii, bunici, părinţi, la fel şi piaţa, spitalul cel mare şi clubul sportiv, aflat puţin mai departe de casa mea. În mulţimea de oameni ce trece pe aici era imposibil să nu zăreşti doi pensionari scunzi, o doamnă şi un domn, ţinându-se de mână, cu chipuri liniştite, bucuroşi că-şi  plimbă câinii, bucuroşi că se întâlnesc cu prietenii de-o viaţă, bucuroşi că-şi povestesc cu voce tare întâmplări fericite, îmbrăcaţi întotdeauna impecabil, gata să pornească spre un birou şi să răspundă publicului nervos, aşa cum făcuseră odinioară.
Privindu-i îmi imaginam experienţele în care au fost actori şi martori, înţelepciunea pe care le-a dat-o viaţa, le înţelegeam gesturile încete de a se apleca spre un copil, de a-l mângâia, de a-i da o bomboană, un covrig sau de a-i vorbi. Îmi vedeam parcă tatăl care nu ezita niciodată să-şi îndrepte cuvântul şi fapta spre oameni, mai ales spre cei aflaţi în suferinţă, care râdea odată cu copiii, care nu suporta prostia oamenilor de a se consuma în gesturi lipsite de nobleţe şi pe care l-aş vrut lângă mine, când îmi era rău şi când îmi este bine…
Sensibili, cei doi, după ce-şi plimbau câinii, dimineaţa şi seara, se îngrijeau de celelalte vietăţi ale străzii. Îi vedeam cu punguţa de grăunţe pentru nişte porumbei sălbatici rătăciţi într-un plop, cu ceva resturi de mâncare pentru câinii maidanezi, fermi paznici ai maşinilor parcate lângă culcuşul lor, cu lapte pentru pisicile cu mulţi pui, vorbindu-le. Stăteau ceva vreme pe stradă pentru acel ritual al existenţei lor. Făcea bine prezenţa lor, faptul că îi vedeam mereu îmi crea sentimentul că viaţa continuă monoton, cu zgomotul ei surprinzător. Gesturile  doamnei şi ale domnului erau aceleaşi de fiecare dată, însă ceva din ei le conferea o altă încărcătură pentru mine. Sau aşa le vedeam! Repetitivitatea naşte ticuri. Era şi ăsta, pentru o vreme, un tic asumat,  de a configura spiritul străzii pe care locuiesc după mişcarea şi glasurile oamenilor.
Echilibrul existenţei mele s-a schimbat la un moment dat, viaţa mea îşi cam curmase traseul obişnuit, nu prea mai aveam timp să contemplu spectacolul străzii, să văd lumea de afară, munceam mult, fără a mai fixa ceasul la vreo oră, respiram şi munceam, bine şi cu spor. Trăgeam un ochi, când ajungeam seara acasă şi pe stradă, sesizam  mica dezordine, dar nu-i dădeam sensuri. O zăream pe doamnă cu cei doi căţei, cam aplecată de spate, cam tristă, parcă o dată l-am văzut alături şi pe domn, cu o altă expresie decât pe care retina mea o ştia.
Când ritmul vieţii mele a căpătat vechea curgere, când am revenit la bucuria de a vedea cu ochi odihniţi şi liniştiţi oamenii, am surprins eleganţa doamnei, singure de astă dată, cu o lacrimă discretă, îngrijind cu aceeaşi pasiune pisicile adunate in jurul blocului. Negrul taiorului, panglica ce-i acoperea părul m-au facut să înţeleg că domnul nu mai e. Gesturile femeii  se repetau, cu atâta exactitate, de parcă substituiau o mare absenţă. Le vorbea micilor vietăţi, le dezmierda, le mângâia, întotdeauna de două ori! Nu şoapta o ţinea alături de soţul ei, ci vorbele care prin rezonanţa lor chemau un timp nu prea îndepărtat, în care doi pensionari scunzi, o doamnă şi un domn, ţinându-se de mână, cu paşi mici, dintr-un oarecare oraş, se plimbau…

Ana Koman – Editor online