N-am încercat niciodată să-i înţeleg pe cei cărora le place să jignească, dar i-am studiat foarte atent. Le-am detestat dorinţa de a răni, de a leza, de a înjosi. Şi cum nu poate exista agresor fără victimă, am observat şi impactul jignirilor asupra celor vizaţi. Am văzut oameni îmbolnăvindu-se grav, mai întâi emoţional, apoi fizic, datorită unor jigniri repetate şi nemeritate. Am cunoscut adulţi chinuiţi de nişte complexe îngrozitoare, datorită unor jigniri care le-au fost adresate în copilărie de copiii răutăcioşi şi asta m-a pus serios pe gânduri.
„Jignirile sunt argumentele celor care nu au argumente.” – scria cândva Jean-Jacques Rousseau. O fi şi aşa, însă eu vă invit să citiţi câteva mărturii, după care voi face o scurtă analiza.

D-na Z: „M-am căsătorit la 18 ani, imediat după ce am terminat liceul. Nu eram deloc pregătită pentru căsătorie, nu ştiam să fac mâncare, nu ştiam cum se ţine o casă, dar îmi închipuiam că iubirea mea pentru cel ales mă va ajuta să depăşesc uşor astfel de dificultăţi. M-am înşelat. Când pasiunea s-a stins, au început reproşurile, care s-au transformat rapid în jigniri. Ele nu au încetat nici acum, iar înjosirea, mai ales în faţa unor persoane străine, a atins un nivel greu de suportat.”
„– Jignirile din partea cui, doamnă?” am întrebat eu.
„– Din partea soţului şi a socrilor. Când m-a cerut de nevastă, eu i-am spus sincer că nu ştiu să fac mâncare, că nu ştiu să calc, că nu ştiu să spăl. El a spus că mă întreabă dacă vreau să-i fiu nevasta, nu servitoare. Când amintesc fază, el se amuză copios amintindu-şi cât de şmecher era… Jignirile repetate mi-au distrus stima de sine, iar înjosirile la care mă supune, cred că m-au băgat în depresie!”

D-nul C: „Eu nu am ştiut ce înseamnă cu adevărat jignirea până când nu m-am angajat la actualul meu loc de muncă. Mi-am văzut întotdeauna de treaba mea şi am încercat să fac totul cât mai bine. Şeful meu actual (care este de vârsta copiiilor mei) mă jigneşte ori de câte ori are prilejul, în plus, mă şi calomniază fără niciun motiv. L-am luat de o parte şi i-am cerut o explicaţie. A considerat-o ofensă şi a trecut la nişte insulte pe care nu vi le pot reproduce. Mi-a promis că mă va înjosi până când voi pleca prin demisie. Aş pleca, dar nu-mi pot permite un asemenea lux!”

Un elev de şcoala generală: „Nu mi-a plăcut niciodată matematica, dar nu din cauza materiei, ci a profesorului de la şcoală. Ori de câte ori greşesc câte ceva, îmi spune ironic „o să iei tu examenul de capacitate când o zbura porcul!” şi toată clasa râde de mine. La ultima simulare am luat o notă bunicică. M-a scos la tablă şi m-a înjosit, acuzându-mă că am copiat de la colegul de bancă. Când i-am amintit că nota mea este cu mult mai mare decât a colegului, m-a făcut obraznic şi impertinent, apoi chemat părinţii care l-au crezut pe el şi nu pe mine.”

Domnişoara V: „Poate fi foarte greu să-ţi menţii liniştea sufletească când eşti jignită tot timpul. De când mă ştiu, mi-a fost frică: de şcoală, de profesori, de un tată sever, de o soră bătăuşă. Ajunsă la internat, am început să fiu jignită pentru vestimentaţia mea sărăcăcioasă. De supărare m-am izolat, apoi am început să mă îngraş, deşi mănânc mult mai puţin decât înainte… o fi de la glanda tiroidă, cine ştie? Prietenul meu îmi reproşează creşterea în greutate şi mi-o tot dă ca exemplu pe maică-sa, care e mai slabă decât mine. Nu se vede pe el, cântăreşte 80 de kg şi este doar cu o palmă mai înalt decât mine!”

Un elev de clasa a XII-a: „Pentru mine, jignirea a însemnat întotdeauna rănire şi asta s-a întâmplat pentru că sunt puţin diferit. Am două mâini, două picioare, doi ochi, două urechi, un nas, o gură, dar nu „funcţionez” la fel ca ceilalţi. Acesta este motivul pentru care nu am putut face un sport, nu am putut lua lecţii de dans, nu am putut fi acceptat la toate jocurile desfăşurate în copilărie. Am încercat să-mi umplu timpul rămas citind şi învăţând foarte bine la şcoală, încercând din răsputeri să fiu mândria părinţilor şi nu ruşinea familiei.
Zilele trecute am fost întrebat de o vecină ce intenţionez să fac după terminarea liceului. Am răspuns că doresc să urmez o facultate. Mi s-a răspuns „E greu de intrat la facultate, apoi acolo cum ai să te descurci? Mai bine ai învăţa o meserie, cu deficienţa pe care o ai, ar cam fi singura soluţie!”
Puteam să-i răspund printr-o insultă de m-ar fi ţinut minte toată viaţa, dar m-am stăpânit, asta pentru că ştiu că jignirea intenţionată este doar manifestarea unor frustrări. Orice agresor verbal are un anumit „istoric” la acest capitol şi… sunt curios, tu cum tratezi jignirile?”

Din păcate, exemplele pe care vi le pot prezenta ar mai putea continua, însă mă opresc aici.
Analizând cele prezentate, se poate ajunge la câteva concluzii. Jignirea nu este doar o insultă, o ofensă, o lezare, o calomnie, o înjosire. Agresorii optează pentru varianta verbală, închipuindu-şi că în acest fel sunt mai rapizi şi mult mai eficienţi. Realitatea este cu totul alta. Jignind, ei îşi afişează starea lor interioară, scot afară ce nu mai are loc înăuntru. Precum a spus şi elevul de clasa a XII-a, jignirea este şi manifestarea unor frustrări, pe care ei nu mai reuşesc să le ascundă sub masca socială.
Întrebata ce considera dânsa a fi irealizabil într-o viaţă de om, Maica Tereza a răspuns: „Este irealizabil să împaci pe fiecare” – cât este de adevărat!
Celor care îmi povestesc despre suferinţele cauzate de jignirile repetate, la început, le spun o poveste. Se numeşte „Oamenii care fac mult zgomot” şi a avut întotdeauna un efect pozitiv asupra celor care au ascultat-o. V-o redau pe scurt.
„Într-o zi frumoasă de vară, un tată stătea de vorbă cu fiica sa în curtea casei. La un moment dat, s-a auzit zgomotul unei căruţe. Tatăl a spus fiicei că prin faţa porţii lor va trece o căruţă goală. Mirată, fiică a întrebat:
– De unde ştii tu că este goală?
– E uşor de bănuit când trece o căruţă goală. Cu cât este mai goală, cu atât face mai mult zgomot. Aşa se întâmplă şi cu oamenii… Uneori, fac mult zgomot pentru că sunt goi pe dinăuntru…”

Copil fiind, am cerut sfatul bunicii mele în legătură cu jignirile pe care le mai primeam, din când în când. Mi s-a răspuns printr-un proverb latin „dacă vrei pace, evita războiul” (Si vis pacem, evita bellum).
Am reţinut, dar nu m-am mulţumit cu atât. Am început să fiu mai atentă pe cine las în preajma mea şi să observ mai atent pe cei care se lansează în astfel de acţiuni. Acum ştiu ce se întâmplă în mintea şi în sufletul lor; nu mă mai pot gândi la jignire doar ca la o insultă. Este o înjosire a celui care a iniţiat-o, fără a bănui, nici măcar pentru o clipă, cum se poate decodifica de către cineva avizat.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici