Provocarea nu înseamnă doar întărâtare, instigare, ațâțare, chemare la o discuție sau la o luptă. A trebuit să ajung la o anumită vârstă, să fac față mai multor provocări ca să ajung la o asemenea concluzie și nu-mi pare rău deloc. E bine, e rău? Să ce? Să răspundem (sau nu) la provocări? Dacă sunteți interesați de răspunsul pe care m-am pregătit să vi-l ofer, vă invit să mă urmăriți în continuare.
Sunt persoane cărora le place foarte mult să-i provoace pe alții/altele. Plăcerea asta vine din felul lor de a fi, nicidecum din curiozitate. Cei cărora le place mult să-i provoace pe alții sunt ghidați numai de intențiile pe care le au vis-a-vis de cei vizați. Intențiile pot fi bune, cum ar fi provocarea cuiva de a lupta pentru viață, pentru supraviețuire sau pentru însănătoșire. Un alt exemplu de bună intenție ar fi provocarea unui sportiv de performanță de a-și depăși limitele fizice și a se dovedi cel mai bun în domeniul său. Intențiile bune sunt întotdeauna aducătoare de bine, cel puțin un plus de bine în viața oricărei persoane, indiferent de vârstă, sex, poziție socială. Din nefericire, binele și răul coexistă, asta nu e greu de observat și nici de dovedit. În cadrul acestui nou articol, voi face o scurtă analiză a provocărilor în spatele cărora sunt intenții mai puțin bune. Evit descrierea unor situații de acest gen tocmai a nu fi învinuită că aș face trimiteri la evenimente din trecut sau la anumite personaje. Așa cum v-am obișnuit, voi exemplifica ceea ce am de spus cu ajutorul unei povești terapeutice.

A fost odată ca niciodată un înțelept care a trăit la curtea unui rege. I se asigurau cele necesare pentru un trăi decent și pentru a studia, atât cât se putea la vremea respectivă. În schimbul unui trai fără griji materiale, i se cereau sfaturi, atât pe timp de pace cât și de război. Înaintarea în vârstă, diversitatea cunoștințelor acumulate, dar și înțelegerea aspectului că nu oricine este pregătit să cunoască crudul adevăr, l-au făcut din ce în ce mai rezervat și mult mai atent la felul în care se exprima. Enervat la culme de discreția și politețea sfătuitorului său, regele a început să-l provoace (cu violență verbală) la discuții legate de viitorul său ca mare rege, dar și despre viitorul regatului pe care îl conducea. Văzând că nu reușește să scoată nimic interesant de la slujitorul său, i-a trimis un tânăr ucenic, dispus să învețe tot ce se putea învăța de la acel înțelept. Nedorind să ducă în mormânt, odată cu el, toată învățătura acumulată de-a lungul vieții, înțeleptul s-a bucurat foarte mult și a tratat ucenicul cu multă bunăvoință. Și-a dat seama că acesta nu era deloc ceea ce părea, abia atunci când au început discuțiile despre rege și viitorul regatului. Un timp, bătrânul s-a făcut că nu pricepe, apoi a exprimat o opinie (falsă) care a ajuns imediat la urechile regelui. A fost izgonit de la palat, nu înainte de a i se reproșa binefacerile primite, mai ales oportunitatea de a învăța mult mai mult decât ar fi avut posibilitatea ca om simplu. Rezistând eroic în fața jignirilor și reproșurilor regelui turbat de furie, înțeleptul a părăsit curtea și a ales o viață liniștită, departe de oricine l-ar mai fi provocat în acest fel. La curtea regală a fost înlocuit cu fostul său ucenic, care într-un foarte scurt timp, a ajuns principalul sfătuitor al curții. Cum niciodată un mare maestru nu-l învață tot ce știe pe discipolul său, fostul ucenic a devenit lăudăros și mult prea încrezător în priceperea sa. A început să ofere diverse sfaturi pentru consecințele cărora regele nu era deloc pregătit. Până la urmă, răspunzând provocărilor nobililor geloși pe influența noului sfătuitor, intrigilor de la curte, dar și dezamăgirilor repetate, a fost pedepsit prin tăierea capului.
Înțeleptul ce fusese izgonit și jignit cu nerușinare a mai trăit mulți ani, fără belșug dar cu multă liniște sufletească, bucurându-se de aprecierea și respectul celor ce-l apreciau pentru calitățile sale deosebite.

Morala: Provocarea prin vicleșug a unui om care știe să-ți țină gura va fi întotdeauna un efort fără sens. Cel care o inițiază o face, indiscutabil, cu intenții ascunse. Cel care încearcă să-i ia nemeritat locul, nu va avea decât de suferit și chiar va cădea în propria-i capcană.
Deci, să răspundem (sau nu) la provocări? Depinde ce fel de provocare este și de cine a fost făcută. Este recomandat să răspundem doar dacă printr-o asemenea acțiune aducem ceva benefic în viața noastră: ambiție, curaj, perseverență, participare, implicare, clarificări, etc. Este nerecomandat dacă ne poate pune sub semnul întrebării credibilitatea, discreția și mai ales corectitudinea față de cei/cele care ne-au fost, cândva, aproape. Provocările venite din partea persoanelor capabile să ne destabilizeze sunt cele mai periculoase. Dincolo de disconfortul creat, există riscuri la care nu este indicat să ne expunem…nici măcar oferind un simplu răspuns.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici