Ce știți despre Cruciade?
În memoria noastră colectivă, hrănită cu literatură şi filme, cruciadele rămân una din marile epopei, cu multiple sale episoade, ale istoriei universale. Amintirea lor, metamorfozată în legendă, a rămas în vocabularul european cu sensul bine precizat de acţiune purtată în numele unui ideal comun împotriva unui duşman comun.
Despre cruciade s-a scris mult şi cu toate ca, după unii, nu mai este nimic de adăugat, se pare că este un subiect inepuizabil. Istoria cruciadelor a început să fie scrisa încă din secolul al XV-lea şi mai ales în secolul al XVII-lea: în 1611, Jacques Bongars (1554-1612) reuneşte principalele texte latine cu privire la acestea în ale sale Gesta Dei per Francos, iar Maimborug (1610-1686) publică Istoria generală a cruciadelor în 1682 în vreme ce, la mijlocul secolului, ediţia Corpusului istoricilor bizantini (numită şi Byzantine du Louvre) îi face cunoscuţi pe autorii grecii din vremea cruciadelor. Dacă până atunci cruciadele erau admirate, din secolul al XVIII-lea acestea sunt catalogate cu pasiune contrară de către Voltaire în Essai sur les moeurs (1756). Acesta le priveşte ca o serie de războaie patronate de Biserică pentru o cauză sau alta, cuprinzand şi o manifestare de fanatism. Primele istorii „moderne” ale cruciadelor, folosind deopotrivă izvoare latine, greceşti şi arabe, sunt datorate germanilor (Friedrich Wilken, Geschichte der Kreuzzüge nach morgenländischen und abendländischen Berichten în opt volume 1807-1832 şi Heinrich Karl Ludolf von Sybel, Geschichte des ersten Kreuzzuges, 1841). În Franţa, Istoria cruciadelor a lui J.F.Michaud(1829) este însoţită de Culegeri a istoricilor cruciadelor (1841-1906). La sfârşitul secolului al XIX-lea Societatea Orientului Latin publică numeroase cercetări critice întreprinse de şcolile germane şi franceză în Arhivele sale şi în Revista. Datorită acestor cercetări, secolul al XX-lea a putut da multe sinteze: cea lui R.Grousset (1934-1936) sau cea a lui S. Runciman(1951-1954)*1. Istoriografia română nu a excelat prin preocupări speciale referitoare la cruciadele din secolele XI-XIII dar enumerăm printre ele lucrările lui Nicolae Iorga şi pe cele ale Florentinei Căzan.
Cuvântul „cruciadă” este rar şi tardiv: el nu apare în latina medievală înainte de mijlocul secolului al XIII-lea iar corespondentul său arab (hurub assalibyya = războiul pentru cruce) nu datează decât din perioada otomană. Într-adevăr, cruciadele au rămas pentru mulă vreme pentru orientali nişte războaie ca toate celelalte duse de franci. Aceştia, în primul rând pelerinii, se scoteau „ostaşii lui Hristos”, „însemnaţi cu semnul crucii” (cruce-signati). De aici s-a format mai târziu termenul de „cruciadă”. Textele medievale o desemnează cel mai adesea pe aceasta din urmă drept „călătorie către Ierusalim” iar în secolul al XIII-lea, în momentul în care mişcare devine mai regulată, apare sub nume de „trecere” („mare”, „mică” sau „generală”). Ideea de pelerinaj rămâne predominată. În secolul al XIV-lea, atunci când Occidentul renunţă în fapt să recucerească Ierusalimul, cruciada poartă numele de „călătorie peste mări”. Deci, cruciada este un pelerinaj militar hotărât de papă care acordă participanţilor săi privilegii spirituale şi temporale şi le stabileşte drept obiectiv eliberarea Mormântului lui Christos de la Ierusalim.
După cum se observă scopul principal al cruciaţilor este cel al religiei: oameni vor să calce pe pământul pe care a călcat Christos. Încă de la convertirea sa, în secolul al IV-lea, împăratul Constantin scoate la lumină locurile unde a trăit Iisus. De vreme ce a merge către Ţara Sfântă echivala cu răscumpărarea păcatelor, Bethleemul, Nazaretul şi Ierusalimul devin ţinta pelerinajului.
Porniţi să cucerească lumea pentru a răspândi credinţa lui Muhammad, arabii cuceresc Ierusalimul în 638. Creştinii din Palestina sunt toleraţi. Cu toate acestea, sunt reduşi la condiţia de dhimmi (oameni ai Cărţii): purtarea unor semne distinctive şi plata unui impozit special, jizya, îi autorizează să-şi practice cultul. Le este interzisă însă construirea de noi biserici, ceea ce, pe termen lung, îi condamnă. Pelerinajele europene pot continua cu condiţia achitării unui tribut, mai cu seamă cel pentru a ajunge la Sfântul Mormânt. În secolul al IX-lea şi al X-lea, pelerinii sunt tot mai numeroşi
La începutul secolului al XI-lea, situaţia devine tensionată. Creştinii care servesc în administraţia califatului sunt obligaţii să se convertească la islamism. În 1009, califul El-Hakim dă tonul persecuţiilor şi porunceşte să se distrugă Sfântul Mormânt. În 1065, un grup de pelerini germani este atacat la Ramala de beduini. În 1078, turcii selgiucizi cuceresc Ierusalimul. Începând de la această dată, pelerinajele devin extrem de periculoase, apoi se întrerup.
Pentru un creştin din Evul Mediu, a face un pelerinaj este un act curent. Aproape de casă, la un sanctuar în care e venerată o relicvă; ceva mai departe, atunci când trebuie să se supună unei penitenţe speciale; foarte departe, cu un scop excepţional. Aşadar, a nu mai putea merge să te reculegi la mormântul lui Christos este un lucru insuportabil. Cruciada răspunde în primul rând unei exigenţe practice şi morale: eliberarea Locurilor Sfinte.
Cruciadele au avut, drept precedente, contraofensivele lumii creştine – timp de aproape patru secole – în scopul înlăturării dominaţiei Islamului. În secolul al VII-lea, musulmanii au ocupat Palestina şi Siria; în secolul al VIII-lea au anihilat creştinătatea din Africa de Nord şi au invadat peninsula Iberică: în secolul al IX-lea au cucerit Sicilia. Constantinopolul a fost asediat de către arabi de două ori (prima dată între 674-678 şi a doua oară între 717-718). În acest sens momentele principale au fost: lupta de Reconquista din Spania în 1064, 1073, 1088; aşa numita „epopee bizantină”, războaiele duse de Imperiul bizantin contra ofensivei musulmane, între 960-1030; acţiunile militare ale oraşelor italiene Pisa şi Genova pentru cucerirea Sardiniei arabe, în 1015; eliberarea de către normanzi a Siciliei şi Maltei (1060-1092) după ce acestea fuseseră timp de două secole posesiuni arabe.
În Occident, secolul al XI-lea constituie un moment-cheie. Invaziile au fost stăvilite, noi popoare se convertesc (creştinarea ungurilor), cucerirea Angliei (1066) apropie insula de continent. Creşterea demografică, lipsa pământurilor exploatabile, dezvoltarea economiei monetare şi a schimburilor comerciale, începutul expansiunii italiene în Mediterana sunt unele din cauzele acestui „război sfânt”. În opinia unor istorici, cruciada a reprezentat un moment benefic anumitor pături profesionale. De pildă, ţăranii, care voiau să scape de „îngrădiri” şi care trăiau din greu pe micul lor petic de pământ au contribuit la amploare mişcării. Clasa cavaleriilor întreţinea cu mare greutate nişte urmaşi prea numeroşi, faţă de un pământ tot mai îmbucătăţit: legea primului născut, care nu mai lăsa celorlalţi fraţi altă alegere decât cale religioasă sau meseria armelor.
Însă în acel secol, existau teritorii întinse în Occident, care erau accesibile unora dintre ei. O călătorie până în Palestina costa destul de mult. Pentru seniori era costisitor, nu mai vorbim de ţărani. Contrar prejudecăţii curente, mulţii dintre ei s-au ruinat in cruciadă, trebuind să se împrumute, fie să-şi vândă bunuri funciare pentru a se echipa. Ce i-a determinat pe toţii aceştia a fost devoţiunea. „Asta-i voinţa lui Dumnezeu!” exclamau ei. Strigătul este un act de credinţă. „Cruciada a fost pentru, nenumăraţi creştini, ocazia să-şi trăiască propria credinţă, nu cu uşurinţă, ci sub încercarea suferinţelor şi a morţii.” Aşadar primii cruciaţi aveau o motivaţie de ordin spiritual.
În 1074, când turcii selgiucizi invadează Imperiul Binzantin şi Siria, masacrând populaţia, distrugând sau profanând biserici şi iau în sclavie mii de creştini, papa Grigore al VII-lea şi-a exprimat intenţia de a organiza o expediţie pentru eliberare Ierusalimului, făcând apel la principii creştini. Zece ani mai târziu, papa Urban al II-lea la încheierea Concilului din Clermont (27 noiembrie 1095) rostea o predică în prezenţa unei mulţimii de clericii şi laici adunaţi pe un câmp, în afara oraşului. După ce aminteşte de nenorocirile creştinilor din Orient, papa îi roagă pe creştinii din Occident să pună capăt războaielor fratricide, să uite ura dintre ei, să se unească spre a lupta împotriva păgânilor şi a-i elibera pe fraţii lor din Orient. Fără a ascunde suferinţele ce-i aşteaptă pe pelerini în drumul lor, papa i-ar fi îndemnat la renunţare şi jertfă reluând cuvintele evanghelistului Matei (16,24): „Dacă voieşte cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia cruce şi să mă urmeze.” La această chemare mulţimea entuziastă, la strigătul: „Facă-se voia Domnului”, ar fi hotărât curând, după episcopul de Puy, Adhemar de Monteil, numit legat şi căpetenie a expediţiei, „să-şi ia curcea”, şi ar fi făcut legământul de a porni către Ierusalim. Ca semn al acestui legământ, cei dintâi voluntari şi-au cusut între umeri o cruce de stofă, de unde şi denumirea lor de cruce signati.
Apelul de la Clermont a cunoscut o largă răspândire în mediile populare. În urma acestui apel se formează armate dar în afara celor profesioniste, apare şi una formata din ţărani, orăşeni sărăciţi, aventurieri, cerşetori si briganzi. Astfel apare „cruciada săracilor”. Primele cete pornite, în aprilie 1096, din nordul Franţei şi din Renania sub conducerea lui Petre Eremitul şi Gautier-cel-fară-de-Avere, ajung în câteva luni la Constantinopol. În drumul lor au jefuit şi decimat comunităţile evreieşti, în ciuda opoziţiei anumitor episcopi. Această cruciadă, fiind formata din grupuri, se diminuează în aşa fel încât după ce au fost trecuţi de bizantini pe teritoriul turcesc, au fost nimiciţi de către turci în octombrie a aceluiași an.
În Europa s-au format patru armate. La 15 august, Godefroi de Boilllon este urmat pe drumul către Ungaria de flamanzi, loreni şi germani. Provensalii (nobili din ţinuturile occitane) luaţi de Raimond de Saint Giles, conte de Toulouse, au preferat drumul prin Italia de Nord şi Iliria; îi însoţeşte Adhemar de Monteil, legatul pontifical. Normanzi şi francezi, grupaţi sub comanda lui Robert Courteheuse, duce de Normandia, şi a cumnatului său, Etienne de Blois, au coborât în sudul Italiei; au traversat marea Adriatică în ambarcaţiuni, pentru a ajunge în Albania. Normanzii din Sicilia, îndrumaţi de Bohemond de Tancred şi de nepotul acestuia, Tancrede, au debarcat şi ei în Albania.
În total 30.000 de oameni reuniţi la Constantinopol în mai 1097. Nu vorbesc aceeaşi limbă, dar francezii fiind mai numeroşi, tuturor li se va spune franci. Pătrunzând în Asia, vor cuceri mai întâi Niceea, apoi Antiohia. În iunie 1099 asediază Ierusalimul pe care îl cuceresc abia la 15 iulie. Cronicarii evocă un râu de sânge urcând „până la genunchii cailor”. Legenda neagră a cruciaţilor sângeroşi se naşte şi este perpetuată până în zilele de azi. Se uită sau se omit din neştiinţă sau rea-voinţă unele amănunte. De exemplu: la 4 iunie 1098, în preajma Antiohiei, turcii şi arabii au trecut prin foc şi sabie o garnizoană creştină din fortăreaţa Pont de Fer până la ultimul combatant. La scurt timp, au făcut acelaşi lucru cu musulmanii dintr-un orăşel care tratase cu cruciaţii. La 26 august 1098, când au cucerit Ierusalimul, egiptenii i-au masacrat pe turcii care apărau oraşul. Şi exemple de acest fel sunt multe. Prin urmare, se ucide. Se şi jefuieşte. Şi în această chestiune, cruciaţii nu fac decât să se conformeze uzanţelor epocii.
După cucerirea Ierusalimului, se întemeiază un regat latin cu capitala la Ierusalim, condus de Godefroi de Bouillon. Sunt întemeiate alte state creştin: principatul Antiohiei, comitatul de Edessa şi comitatul de Tripoli. Îndată după ce şi-au îndeplinit misiunea de a elibera Oraşul Sfânt, pelerinii, cavalerii, oamenii simpli se întorc în Europa. Pentru a suplini lipsa efectivelor şi pentru a proteja principatele creştine şi pelerinajele venite din Occident, sunt întemeiate ordinele militare religioase: ordinul „Sfântului Ioan” sau Ospitalierilor (1133), ordinul Templierilor (1118) şi ordinul Teutonilor (1190). Iniţial, cele trei ordine au avut un caracter de asistenţă socială. În timp s-au transformat în ordine militare.
Formarea statelor latine în Orientul Apropiat produce un reviriment musulman. Djîhadul este organizat de către sultanul Persiei cu ajutorul califul din Bagdad, de care ţineau teoretic, sultanatele şi emiratele. În 1110 porneşte „războiul sfânt”, prin cucerirea Edessei. Cu toate încercările cruciaţilor, aceasta din urmă cade în mâna turcilor selgiucizi (1144).
Vestea căderii Edessei a provocat căderea celei de a doua cruciadă, pe care Papa Eugen al II-lea, speriat de soarta regatului Ierusalimului, a început să predice datoria sacra a unui război în Orient. Ideologul cruciadei a fost Sfântul Bernard de Clarivaux, cel care i-a reformat pe călugării benedictini de la Citeaux.
În vara anului 1147 armata cruciaţilor germani, avându-l în frunte pe împăratul german Conrad al III-lea şi cea condusă de regele Franţei, Ludovic al VII-lea ajung la Constantinopol, de unde vor fi trecuţi în grabă de către împăratul binzantin. Cele două armate sunt înfrânte iar 1148 ambii monarhi se retrag din Palestina.
Cruciada a II-a a dovedit lumii musulmane cât de puţin erau pregătite armatele occidentale să susţină lupta. Cel care a fost „campionul” islamului a fost generalul de origine kurdă, Salah-al-Din, cunoscut sub numele de Saladin. Prin victoriile de la Marj Azun (1179) şi de la Hattin (1187) a dus la ocuparea Ierusalimului. Din fostele cuceriri cruciate au mai rămas Tyr, Tripol şi Antohia.
Vestea căderii Ierusalimului a provocat o vie emoţie în toată Europa. Se spune ca Papa Urban al III-lea a murit de supărare. Succesorul său, Papa Grigore al VIII-lea a proclamat o noua cruciadă dar după două luni moare. Sarcina de a organiza cruciada a revenit papei Clement al III-lea, care a reuşit să îi convingă pe regele Angliei, Richard Inimă de Leu şi pe regele Franţei Filip al II-lea, aflaţi într-un conflict, să se împace şi să conducă o nouă cruciadă. Li se alătură împăratul german Frederic I de Barbarossa, care porneşte la drum în frunte unei armatei de 20.000 de oameni (cruciada regilor). În ciuda negocierilor prealabile, traversare Imperiului Binzantin provocă o ostilitate fără legătură cu incidentele stârnite de cruciadele anterioare: Frederic cucereşte Filipolis, Adrianopolul şi porneşte către Constantinopol. Sub presiunea armatei cruciate Isaac Anghelos este nevoit să asigure trecerea armatei în Asia. Anevoioasa traversare a Anatoliei era aproape încheiată după victoria repurtată asupra turcilor la Iconium (mai 1190) când Frederic s-a înecat trecând râul învolburat Cydnus (Cilicia).
Între timp, regii Franţei şi Angliei ajung, pe cale maritimă, cu mare greutate la Acra, pe care o cuceresc în 1191. Filip August se întoarce acasă, se pare că din motive personale. Astfel Richard rămâne singurul conducător al cruciadei. În ciuda victoriilor repurtate asupra lui Saladin la Arsuf (septembrie 1191) şi la Jaffa (august 1192), Inimă de Leu nu reuşeşte să cucerească Ierusalimul. La 2 septembrie 1192 se încheie un armistiţiu pe o perioadă de trei ani în care libertatea pelerinajului este garantată pentru creştinii care se duc la Ierusalim.
În 1202, papa Inocenţiu al III-lea lansează a patra cruciadă. De data aceasta este vizat Egiptul. Trupele sunt transportate de flota veneţiană. Voluntarii nefiind suficent de numeroşi pentru a aduna suma convenită jefuiesc Zara, oraş creştin de pe costa Dalmatică. În aprilie 1204, Constantinopolul este cucerit de aceşti cruciaţi şi jefuit timp de trei zile. Inocenţiu al III-lea se vede obligat să-şi denunţe propriile trupe: „V-aţi abătut şi aţi abătut armatele creştine de la calea cea dreaptă, la calea cea rea.” Devastarea Constantinopolelui va face iremediabilă schisma din 1054 dintre creştinătate latină şi cea răsăriteană.
Mai au loc încă patru cruciade. Cea de a cincea (1217-1221) nu reuşeste decăt cucerirea Damiettei. A şasea (1128-1129) condusă de împăratul Frederic al II-lea de Hohenstaufen, se încheie cu recucerirea Bethleemului, a Nazaretului şi Ierusalimului. În 1244 însă Oraşul Sfânt cade din nou în mâinile islamicilor. Cea de a şaptea cruciadă (1248-1254) vizează din nou Egiptul. Ludovic cel Sfânt cade prizonier după ce armata sa a fost nimicită de ciumă. El îşi capătă libertatea cu preţul unei răscumpărări şi a restituirii Damiettei. În 1270, a opta cruciadă, purtată în Tunsia, se termină cu un dezastru, în timpul ei, Ludovic cel Sfânt moare. În 1291, cetate Saint-Jean-d’Acre este cucerită. Astfel, ultima cetate cruciată dispare iar istoria cruciadelor clasice se opreşte aici.
În timpul celor două secole ale cruciadelor, a avut loc şi o mişcare de masă neobişnuită pentru aceea vreme. Este aşa zisă „cruciadă a copiilor” în care un număr mare de tineri de diferite vârste credeau că vor cuceri Ierusalimul cu inocenţa lor. Finalul acestei aventuri a fost tragic. Marea majoritate au pierit de a lungul drumului, iar unii dintre ei au fost vânduţi ca sclavi, după ce au fost transportaţi pe mare de către corăbieri.
Spirtul cruciadelor nu s-a epuizat. În faţa turcilor otomani reînvie acest sentiment, dar nu pentru a elibera Palestina, ci defensiv. La 29 mai 1453 Constantinopolul cade sub loviturile lui Mahomed al II-lea Cuceritorul (1451-1481). În 1526 Soliman Magnificul (1520-1566) cucereşte Ungaria, iar trei ani mai târziu ajunge la Viena. Abia în 1571, prin bătălia navală de la Lepanto se opreşte ofensiva otomană şi definitiv în 1638 când aceştia asediază a doua oară Viena.
Efectul cruciadelor este imens. Cruciadele a ţinut încleştat Occidentul mai mult de 200 de ani iar consecinţele lor pe termen lung s-au manifestat până şi în vremea noastră. Au permis circulaţia rapidă a capitalurilor, desfiinţare tezaurelor bisericeşti, transferul lichidităţilor provenite din vânzarea bunurilor senioriale şi al multiplelor donaţii dirijate spre Ţara Sfântă. Piaţa produselor din Orient sau din Extremul Orient a fost considerabil lărgită: mirodeni, mătăsuri, stămburi, blănuri scumpe… Procedeele noi în arhitectură, subiectele de roman, poemele epice, prezente şi în iconografie, pot fi mai degrabă atribuite curentului cruciat decât răspândirea busolei, a cifrelor arabe, a hărţilor marine sau a caisului.
Imaginea cruciadelor a beneficiat încă până în secolul al XX-lea de o imagine favorabilă. Astăzi, discursul este invers. Istoricii consideră cruciadele o agresiune săvârşită de occidentali violenţi şi lacomi împotriva unui islam tolerant şi rafinat. După cum se observă mai sus, cruciadele sunt o replică la avântul islamului. Or, expansiunea mulsumană, care a fost una militară nu numai una religioasă, nu a fost făcută niciodată cu blândeţe. Privim aceste evenimente cu mentalitate omului secolului XXI, uitând că cruciadele au fost fenomen specific unei epoci. Oameni din Europa Evului Mediu priveau cu alţi ochi ceea ce pentru noi pare „barbarism”. La oamenii din Evul Mediu mă refer nu numai la cei din Europa, ci şi la cei din Orientul Mijlociu, pentru că şi ei au făcut parte din el. Lumea islamică a acelui timp este o parte componentă a Evului Mediu, chiar dacă nu vor face faţă avântului celor de pe continentul european. Să nu uităm, marile descoperiri geografice au fost făcute tot în numele lui Christos.
Şi indiferent de opiniile unora, cruciadele au fost unul din cele mai mari momente, care au marcat pozitiv istoria civilizaţiilor.
Alexandru Matei – istoric