Curând vom sărbători Paștele. Sărbătoarea Paștelui simbolizează renaștere, speranță, bucurie și recunoștință. Cu acest prilej ni se vor adresa urări de sănătate, liniște sufletească, binecuvântare și bunăstare. Oare câte dintre persoanele care vă urează de bine și sănătate spun adevărul și numai adevărul? Poate fi important și ce se ascunde în spatele cuvintelor? Eu consider că da, iar în cele ce urmează voi explica și de ce.
Subiectul noului meu articol este ura din invidie. Este un subiect delicat deoarece poate trezi suspiciuni, precum și amintiri neplăcute. Eu recunosc invidia cu destulă ușurință pentru că am studiat îndelung comportamentul uman, dar și pentru că știu cât de departe se poate ajunge, în calitate de victimă. Răutatea, prefăcătoria, duplicitatea, invidia sunt tot mai prezente în societatea românească contemporană. Am decis să vă împărtășesc din experiența mea deoarece am constatat o creștere fără precedent, a numărului de persoane care suferă cumplit din cauza intrigilor și calomniilor inițiate de către cei/cele care-i invidiază.
Ura este o atitudine dușmănoasă față de cineva, o aversiune (mascată sau nu) față de cineva, un sentiment puternic de ostilitate, cauzat de motive reale sau închipuite. Cauzele pot fi multiple: răutatea nativă sau indusă de cineva anume, frustrările, nemulțumirile personale care nu au fost depășite și nu în ultimul rând, o posibilă proastă educație. Se manifestă prin comparație și are efecte distructive atât pentru cel/cea care urăște cât și pentru cel vizat. Poate duce la răzbunare în cele mai odioase și mârșave feluri. Manifestată obsesiv, ura se poate transforma în patologie (boală) și poate necesita intervenție de specialitate pentru ameliorare.
Invidia este un sentiment negativ, un motiv de întristare și supărare pentru bunăstarea cuiva. Poate proveni din copilărie, uneori și din lipsurile suferite în acea perioadă, dar nu neapărat. În Dicționarul explicativ al limbii române, invidia este definită drept un sentiment egoist de ciudă, provocat de succesele și realizările altcuiva. Principalele motive de invidie sunt: posesiunile materiale, câștigurile bănești, frumusețea, inteligența, istețimea, realizările profesionale, precum și refuzul persoanelor invidiate de a mai crede minciunile al căror scop ar fi fost distrugerea treptată. Invidia pare fixată adânc în psihicul uman, a fost observată încă din antichitate, însă nu toți oamenii o manifestă. În mitologia greacă, mai precis din Legendele Olimpului, se știe că invidia Herei pentru frumoasa Afrodita ar fi declanșat războiul troian. Filozogul Socrate a afirmat, cu sute de ani în urmă, că “Invidia este ulcerul sufletului”, concluzionând (într-un mod strălucit) că manifestările extreme o pot face comparabilă cu o boală, la propriu.
“Invidia, mărturisită sau nu, este totdeauna un semn de inferioritate” spunea împăratul Napoleon Bonaparte, conștientizându-și valoarea de strateg militar, dar sfârșind ca victimă a uneltirilor și mârșeviilor apropiaților care nu s-au putut ridica la nivelul său.
Chiar și în Biblie există o subtilă atenționare în legătură cu periculozitatea invidiei. Uciderea de către Cain a fratelui Abel este o superbă povestire, din care ar trebui să învețe întreaga umanitate, nu numai cei care iubesc Biblia și învățăturile ei. Din punct de vedere religios, invidia și ura sunt considerate păcate de moarte care aduc nu numai suferință, dar și chin continuu. Părintele profesor Constantin Necula ne-a oferit o explicație personală spunând “Ura vine din incapacitatea de a vedea realitatea”, aspect pe care l-am sesizat la câțiva invidioși pe care am avut neplăcerea de a-i cunoaște.
Cel mai cunoscut exemplu de o astfel de ură este prezentat în basmul “Albă-ca-Zăpada și cei 7 pitici” al fraților Grimm. Ura mamei vitrege față de Albă-ca-Zăpada este cunoscută de generații întregi. Tot răul produs prințesei s-a datorat invidiei pentru că era “cea mai frumoasă din țară” și nu vrăjitoarea. În povești și povestiri binele învinge întotdeauna răul…tocmai pentru a ne oferi o anume speranță și încredere. În viața de zi cu zi se pare că este mult mai complicat, chiar dezamăgitor. Având în vedere toate formele de manifestare a invidiei, nu mi se pare deloc exagerată ideea că invidia poate indica latura demonică a celor care fac rău cu intenție și plăcere. Despre crime și despre câte orori s-au săvârșit în țara noastră din pură invidie, pot povesti magistrații care au judecat astfel de cazuri, precum și psihologii criminaliști. Cărțile d-nului profesor Tudorel Butoi, interviurile acordate de criminalistul Dan Antonescu sunt excepționale repere pentru cei interesați de astfel de studii. Eu mă opresc aici, pentru a nu vă plictisi și divaga de la subiect.
Invidia nu este doar un sentiment negativ, este un sentiment de răutate pură, care arată cât de nefericiți sunt cei care invidiază. Invidia nu ia naștere la întâmplare, între necunoscuți. De obicei, ia naștere între frați, între falșii prieteni, între vecini, între rude, între colegi, chiar și între cei/cele care au aceeași meserie/profesie, aflați în competiție.
Un cunoscut psiholog formator considera ura din invidie drept “o boală a prieteniei”, aspect cu care, inițial, nu am fost deloc de acord. Evenimentele care au urmat în viața mea au demonstrat exact contrariul și cât de mult adevăr era în spusele sale! Cu surprindere am constatat că invidioșilor cu cât li se face mai mult bine, cu atât se îndârjesc mai mult împotriva oamenilor pe care-i invidiază. Invidioșii au o plăcere deosebită în “a răsuci cuțitul în rană” și de a se folosi de secretele victimelor lor, mărturisiri obținute printr-o provocare atent planificată și prin prefăcătorie de cea mai joasă speță. Ei laudă sănătatea altcuiva numai după ce află sigur că persoana vizată s-a îmbolnăvit grav, laudă achizițiile cuiva numai după ce ele și-au dovedit ineficiența, etc. Deși se cred foarte șmecheri, invidioșii au o stimă de sine foarte scăzută. Asta arată insecuritatea, instabilitatea lor emoțională, însă nu o vor recunoaște niciodată, în schimb vor prefera să copieze pe alții (și de la alții) în loc să inițieze ceva original.
În concluzie, cu ura din invidie nu e de glumit. Din punctul meu de vedere, nu este doar o simplă incapacitate de a accepta succesul și bunăstarea altora. Nu este o simplă patimă, evidențiată printr-un discurs ocazional care acuză, jignește și judecă fără rost, fără milă și fără dovezi. Este o răutate bine mascată, dificil de identificat, întotdeauna cu consecințe negative, de obicei greu de îndurat. Nu se poate trata medical, însă poate fi evitată atitudinal și comportamental fiind, parcă de prea multe ori, o necesitate.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici