De-a lungul vieții, din fragedă copilărie și până la moarte, întâlnim tot felul de oameni: buni, răi, generoși, zgârciți, vicleni, egoiști, invidioși, corecți, etc. Unii apar ca o binecuvântare, alții ca un blestem, alții ca o lecție…sau măcar așa ar trebui. Putem pedepsi, însă putem fi și pedepsiți, pe drept sau nu. Conștientizările legate de pedepse și pedepsiri sunt dificil de gestionat și tocmai din această cauză multe persoane se îmbolnăvesc. Se pot reactiva suferințe emoționale crezute uitate sau somatiza diverse afecțiuni, fără a se bănui cauza. M-am gândit să scriu un articol despre acest subiect, chiar dacă există riscul ca, din nou, să nu fie pe placul cititorilor mei. Îmi asum cu curaj acest risc și sper că abordarea mea ar putea fi de folos, la un moment dat.

Ca termen lingvistic, o pedeapsă înseamnă o măsură de represiune, o sancțiune aplicată persoanei care a săvârșit o greșeală.
Din punct de vedere juridic, pedeapsa reprezintă sancțiunea aplicată unei persoane care a încălcat legea, având ca scop reabilitarea acesteia și prevenirea repetării faptelor antisociale. Poate fi pecuniară (amenzi), privativă de libertate (închisoare), interzicerea unor drepturi (degradarea militară, interzicerea dreptului de a vota). Tot din punct de vedere juridic, pedeapsa este o metodă de constrângere aplicată acelora care au săvârșit o infracțiune.
Din punct de vedere psihologic, pedeapsa poate căpăta nuanțe mult mai complexe, putând fi considerată un veritabil instrument de modificare a comportamentului, cu scopul de a descuraja acțiuni ce pot avea consecințe negative. Poate avea o multitudine de forme, dar și de consecințe. Poate genera agresivitate, resentimente, anxietate, frică și răzbunări dintre cele mai neașteptate. Poate și din acest motiv, cei pedepsiți consideră pedeapsa un tratament cam dur în urma căruia se poate ceda, dar și transforma în sensul devenirii lor mult mai răi decât au fost.
Analiza pedepselor, de orice natură ar fi ele, nu poate fi completă fără a-i avea în vedere și pe cei pedepsiți. Sunt situații când destui dintre cei condamnați, nu meritau ceea ce au avut de suportat. Mă gândesc la preoții-martiri din închisorile comuniste, la toți cei condamnați pe nedrept, cum ar fi gorjeanul Marcel Țundrea, condamnat inițial la 25 de ani de detenție din care a efectuat 12 ani, după care a murit. Testele ADN utilizate în cauzele penale după anul 2002, au dovedit grava eroare judiciară, însă prea târziu.
Este strigător la cer că încă pot fi pedepsiți oameni nevinovați, e strigător la cer că oamenii pot fi schilodiți, pe viață, în urma unor operații inițiate si performate de medici lipsiți de profesionalism! Crunt este că nu prea plătește cine trebuie, că pedeapsa aplicată nu este întotdeauna ce ar trebui să fie și nici cei pedepsiți nu sunt singurii vinovați. Este o realitate pe care o putem observa zi de zi, ne minunăm, ne revoltăm, însă cam atât…deoarece cam multe nereguli se ascund sub preș (la figurat vorbind).
Conștientizarea că cineva, prin comportamentul său (posibil agresiv, distant, ignorant) pedepsește, poate fi extrem de dureroasă pentru cei nevinovați și poate fi comparată cu un duș rece, după o plăcută baie caldă. Cineva cunoscut a comparat-o cu comunicarea unui diagnostic medical dur, pentru care niciodată nu ești suficient pregătit. Cred că ambele comparații sunt foarte potrivite, mai ales că fiecare persoană are percepția sa proprie, în funcție de sensibilitatea pe care a dobândit-o nativ sau în urma unor evenimente nefericite.
Despre pedepse și pedepsiți nu există doar analize istorice, juridice sau psihologice. S-au scris și povești cu talc. Pentru exemplificarea celor afirmate anterior, vă voi reda (în mod sintetizat) una dintre ele.

A fost odată ca niciodată un rege rău și crud care avea o plăcere deosebită în a pedepsi. Toți cei care-i greșeau, mai ales servitorii, erau aruncați la câini. Preferații săi erau câinii sălbatici, vestiți pentru cruzimea cu care–și sfâșiau și devorau victimele. Niciunul dintre apropiații săi nu îndrăznea să-l sfătuiască în a pune capăt acestor crunte pedepse. Într-o zi, unul dintre servitori a făcut o greșeală atunci când îl servea. Imediat, regele a ordonat să fie aruncat la câini. Servitorul a avut curajul să-i ceară răgaz 7 zile pentru cei 7 ani slujiți cu credință, fără greșeală, iar regele a îngăduit. În toate cele 7 zile, servitorul s-a ocupat cu hrănirea, curățenia și tot ce era necesar pentru câinii a căror victimă urmă să fie. După cele 7 zile oferite ca răgaz, servitorul a fost aruncat la câini. Spre surprinderea tuturor, mai ales a regelui, câinii nu l-au atacat, ci i-au lins mâinile și picioarele cu recunoștință. ”Ce s-a întâmplat cu câinii mei?” a exclamat regele. Servitorul a răspuns ”Am servit acești câini doar 7 zile și nu m-au uitat. Pe dumneavoastră v-am slujit peste 7 ani și m-ați aruncat la câini după prima greșeală!” Rușinat pentru prima dată în viața lui, regele l-a iertat și l-a eliberat.
Morala: Nu uitați niciodată binele care v-a fost făcut și răsplătiți-l așa cum se cuvine! Binele făcut în mod constant, dezinteresat poate fi mult mai puternic decât orice dușman și vă poate salva chiar și atunci când nu mai există nicio speranță.

Spre surprinderea mea, zilele trecute mi s-a adresat întrebarea ”După dumneavoastră, care este cea mai elegantă și mai de succes formă de a pedepsi pe cineva?”
Inițial, m-am gândit la proverbul indian ”Invidia dușmanului este propria sa pedeapsă”, însă am renunțat în favoarea unei replici, devenită celebră, din faimosul serial-fenomen Suleyman Magnificul ”Uneori, cea mai mare pedeapsă pentru dușmanii tăi, e să-i ierți”.
Dacă puteți, așa să faceți, iar dacă nu reușiți, căutați o altă formă, la fel de elegantă, care să vă asigure mult râvnita liniște sufletească.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici