Dimineața parcă toate mi se adună în cale, pisica, papucii, peria de dinți, filtrul de cafea, zahărul, cerealele, nu le mai știu ordinea, mai ales când mă grăbesc. Triumful asupra haosului matinal vine când ies pe stradă, mă urc în mașină sau în autobuz, plec spre serviciu, mulțumită că e fără un sfert. Îmi recunosc tovarășii de trafic, mă liniștesc, înseamnă că ceasurile bat la fel. Ajung în sfârșit la muncă.
Trezirea într-o zi din toamna anului acesta însă s-a produs mai repede ca de obicei, deoarece parcă fugărită de păcate, o femeie impresionantă ca dimensiuni mi-a tăiat calea, coborând dintr-un bolid vișiniu, care nu se încumentase să intre în parcare. Roșul de pe rochia ei, atât de intens, mi-a rănit ochiul. S-a chinuit femeia să-l asorteze cu niște sandale cu tocuri diforme, dar scumpe, cum va preciza ulterior, însă nicio șansă. Nefericirea nu era a ei, se vedea că nu valoarea era ce căuta în viață, ci a rochiei scumpe, ce ajunsese poate pe cine nu-și dorise. Cred că lucrurile au tristețea lor data de faptul că nu sunt potrivite cu cel/cea care le poartă.
A intrat în aceeași instituție unde lucrez fluturându-și bulinele cu o viteză care-i accentua roșul și-l împrăștia urât peste tot. Un alt coleg abia sosit și el la serviciu, sorbindu-și cafeaua, a scuturat brusc capul și mi-a zâmbit contrariat. Să fie din cauza roșului? Sau a femeii? I-am zărit apoi bulinele revărsate pe un scaun într-un birou al șefului meu, cam două buline pe scaun, restul pe lângă. Monologa ceva despre vreme. Contrastul roșului cu galbenul scaunului îl făcea de neacceptat privirii.
Mă întrebam dacă pentru femeia aceea oglinda are funcția de a reflecta adevărul, dacă aceasta este replica realității așa cum este pentru mine? Nu cred, nimic din convențiile modei nu o îndreptățea să agreseze într-o zi de Octombrie, încă frumos, un spațiu confortabil pentru oameni care știu să prețuiască decența.
Nu știu ce urma să facă, dar cu siguranță că nu a reușit, mai avea o barieră, mustea, evident, de narcisism.
Ce a reușit totuși?
Să mă trezească, iar pentru asta îi dau… o bilă albă!

Ana Koman – Editor online