Dacă ar fi să plasăm într-un context interogația din titlu poate ne-am gândi la o persoană care-și ignoră mama, la una insensibilă, la un copil dezordonat care șochează prin vestimentație, poate la o ființă dură ce încearcă să-și mascheze sentimentele, la cineva care a făcut rău, uitând de Dumnezeu…
Replica aceasta am auzit-o însă la un copil, o fetiță frumoasă, cu un chip ce amintește de Veronica din filmul copilăriei noastre, care nu prea vrea să meargă la grădiniță, încercând în fiecare zi să deturneze planurile familiei de a o duce acolo. Sora ei mare, o școlăriță de excepție, merge la colegiu cu plăcere, cu pasiune, înțelegând rolul absolut fundamental al instituției, însă nu pricepe nici ea de ce și aia mică nu simte la fel. Pentru ființa de patru ani a fi la grădiniță înseamnă o tortură. Părinții au studiat cazul fetiței lor și au constatat că la grădiniță sunt toate condițiile pentru o educație de excelență, că toată lumea de acolo e politicoasă, că educatoarele sunt pline de dragoste, percepând reacția copilei, atașate de mamă, de jucăriile ei, de pătuțul ei, de lenea ei plăcută și dorită, ca o formă tipică de alint.
Consecvenți idealurile propuse pentru fetele lor, ei își continuă în fiecare zi traseul prin orașul aglomerat, lăsând-o, mai întâi, pe cea mare la școala ei, apoi pe cealaltă la grădinița ei și apoi invers.
Astăzi, într-o zi caldă de ianuarie, cu lacrimi mari pe obrajii roșii, cea mică se îndreaptă spre sala ei de clasă parcă plănuind ceva. A tot încercat și în alte zile să o convingă pe doamna că ar trebui să fie acasă, că mama e singură, că o doare un picior, că și-a uitat batistele, că vin musafilii și nu le-a pregătit nimic, că s-a îmbolnăvit Tomiță, pisoiul. N-a mers! Azi s-a gândit profund și și-a făcut un scenariu. A încercat să fie foarte atentă la activitate, iar într-un moment când s-a făcut liniște în clasă, nemaiputând de dorul mamei, s-a îndreptat teatral spre doamna suspinând:
-Tu nu ai o mamă?
– Am!
– Și nu ți-e dor de ea?

Fără replică, doamna a zâmbit, aducându-și aminte de zecile de copii care-i puneau aceeași întrebare, la care ea nu a răspuns niciodată pentru că… și ei ii era dor! Mama-i… era departe!
Argumentul tăcerii doamnei nu a mulțumit-o pe cea mică care imediat s-a așezat lângă ușă numărându-și bobițele de lacrimi ce aveau să curgă până la sosirea mamei ei dragi.

Ana Koman – Editor online