Amintirile şi rolul lor
Cândva, inegalabilul scriitor Honoré de Balzac a afirmat „Omul trăieşte de două ori, prima dată în realitate şi a doua oară în amintire”. Eram foarte tânără când am citit această afirmaţie şi nu aveam deloc pregătirea necesară pentru a o analiza. Aveam planuri mari şi mă străduiam din răsputeri să le realizez. Doream să-mi creez nişte amintiri plăcute, motivante, o adevărată sursa de energie pentru ce ar urma, neplăcut, la bătrâneţe. Lipsa de experienţă mă făcea să cred că, pentru a supravieţui, oamenii au nevoie doar de apă şi alimente. Total neadevărat! Zilele trecute am cunoscut pe cineva care supravieţuieşte cu demnitate unei boli incurabile, având ca principala sursă de energie doar propriile amintiri.
Când mi-a solicitat întâlnirea, a specificat vârsta şi subiectul pe care urma să-l discutăm. Se temea că vârsta înaintată poate constitui un impediment, iar rolul amintirilor în viaţa sa un subiect mai puţin interesant. Am acceptat imediat, asigurându-l de întreaga mea disponibilitate pentru dialog.
Cu permisiunea dânsului, vă redau câteva dintre ideile discutate şi vă veţi convinge că sunt o veritabilă lecţie de viaţă, dar şi o exemplificare reuşită a rolului pe care îl pot avea amintirile. Să-l urmărim…
„- De obicei, oamenii evită discuţiile despre amintirile lor deoarece nu întotdeauna au norocul să fie ascultaţi de către o persoană potrivită, dispusă să-i asculte până la capăt. Când am mers pentru prima oară în viaţa mea la psiholog, după ce am povestit vreo 15 minute despre cele mai importante amintiri ale mele, mi s-a spus „Cauta să trăieşti. Amintirile sunt pentru cei bătrâni.” Nu mi s-a precizat că acela era un citat, că afirmaţia aparţinea scriitorului Paulo Coelho, dar m-am supărat atât de rău încât n-am mai trecut pe acolo. Doream să discut despre amintirile mele, doar ca posibilitate de conexiune cu viitorul. Aflasem că am cancer şi nu mă mai puteam „agăţa” de nimic.
Amintirea nu este doar o imagine păstrată în memorie. Poate fi un obiect dăruit care aminteşte de cineva, poate fi o durere sufletească sau trupească, poate fi o stare de bine, poate fi şi o conexiune cu trecutul. Am observat că amintirile lasă amprente emoţionale. Amintirile plăcute ne energizeaza şi ne fac să credem că viaţa poate fi foarte frumoasă. Amintirile neplăcute ne devitalizează, ne pot întrista, ne pot îndepărta de cei care ne sunt în preajmă, îndeosebi de cei care ni le-ar putea şi produce.
Tindem să le selectăm doar pe cele care au o anumită semnificaţie. Voi da un exemplu: înainte de a merge la şcoală, am fost operat. Mi s-a spus să fiu curajos şi am fost. Mi s-a spus să nu mă plâng în faţa altor copii (care mă vizitau) şi nu m-am plâns deşi durerile erau cumplite. Am acceptat toate investigaţiile care mi s-au propus, cu toate că cele mai multe erau greu de suportat pentru un copil de nici 7 ani împliniţi. Asta fac acum, împrumut ceva din comportamentul de atunci, fără să-mi mai spună nimeni. Dacă atunci am rezistat, fiind un biet copil necăjit de nici 20 de kilograme, cum să nu rezist acum, când am ajuns un bărbat în toată firea?
Sunt fericit pentru că în amintirile mele mă pot întâlni cu cei care au plecat dintre noi. Regret cuvintele nespuse, regret declaraţiile nefăcute. Nu pot uita că am fost într-adevăr fericit. Sentimentele resimţite în preajma soţiei mele, afecţiunea sa discretă, manifestată într-o perioadă de mari încercări, mă fac să mă consider un om binecuvântat. Nu m-am putut recăsători, pentru că soţia mea este de neînlocuit. Mulţi nu au înţeles, dumneavoastră sper să înţelegeţi. Nu există o altă explicaţie, nici nu-mi doresc să căutaţi.
Am şi amintiri dureroase, dar vorba scriitorului Byron „O amintire dureroasă, rămâne durere”. Încerc să le uit, să mă detaşez şi să-i iert pe toţi cei care mi-au produs suferinţă. Poate că mi-ar fi fost mai uşor dacă aş fi fost artist şi dacă Divinitatea mi-ar fi permis să-mi transfer amintirile (plăcute şi neplăcute) în obiecte de artă. Nu a fost să fie…
„Mi-am topit amintirile în aceste forme! Învăţaţi să citiţi!” le răspundea Brâncuşi celor care cereau, cu ironie, lămuriri în legătură cu sculpturile sale. Se pare că fiecare dintre noi a fost binecuvântat în felul său, iar eu mă mulţumesc doar cu ce am primit!”
Înainte de a pleca, m-a întrebat:
„- Credeţi că este benefic să învăţ tocmai de la propriile amintiri să sfârşesc cu demnitate?”
Impresionată de o asemenea abordare, abia stapanindu-mi emoţiile, am reuşit să-i răspund:
„- Nimeni de pe lumea asta nu vă poate lua înţelepciunea, experienţa de viaţă, nici amintirile. Originalitatea dumneavoastră în a le combina, poate face mult mai mult decât atât, veţi vedea. Când eraţi un copil de nici 20 de kilograme, aţi reuşit. Se pare că acum, va trebui să-i învăţaţi şi pe alţii. Doriţi să încercaţi?”
Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici