Am întâlnit-o la semafor. Este omniprezentă, nu cerşeşte, te invită să-i dai un leu, dacă ai, dacă nu – data viitoare. Face conversaţie, reţine detalii referitoare la maşina ta, la parfumul tău. Este împotriva celor care fumează şi te stimează dacă şi tu îi împărtăşeşti aceeaşi opinie. Îi place dacă faci sport, remarcă kilogramele pierdute, spre satisfacţia ta! Este dezordonată, poartă o şapcă şi pentru iarnă şi pentru vară, o pereche de pantaloni, vechi rupţi, cred, o bluză şi hanorac. O dată am văzut că avea un rucsac, părea că se aventurează pe munte. Care munte?  Cred că fiecare zi din viaţa ei e o aventură, dar una specială. Cred că nu are casă, probabil că un copil orfan.
Îi place muzica şi, fără ezitare, într-o zi a recunoscut vocea  Patriciei  Kaas, altă dată pe cea  a Larei Fabian. Asta se întâmplă în cele câteva minute de staţionare la semafor. Este fidelă aceluiaşi loc, aceluiaşi semafor şi nu cred că e vorba de vreo autoîmproprietărire! Refuză agresiv discuţiile despre şcoală, te abandonează şi simţi că nu-ţi mai e prieten!
Nu te poţi supăra pe ea, nu-ţi este frică de ea, părinţii mereu ne învăţau să ne ferim de aceşti oameni, sunt răi! Nu fură, nu jigneşte, se plimbă într-o rutină dezarmantă de la o maşină la alta. Asta-i strada ei, casa ei. Niciodată n-am întrebat-o ceva despre ea. Îmi dă atâta curaj când mi-e bine şi când nu mi-e bine. Oare de ce  n-aş învaţa şi eu că pot trăi, în felul meu, fără să mă agăţ de iluzii?
Nu vă grăbiţi s-o calificaţi, veţi face o mare greşeală!

Într-o zi am zărit-o la mall. Avea pe o tavă ceva de mâncare, cartofi  prăjiţi, o prăjitură, un şniţel. Eu mă întâlnisem cu o prietenă sosită din vacanţă. Ea îmi povestea, muşcând cu poftă dintr-o plăcintă cu brânză,  despre locurile superbe văzute. Am terminat repede conversaţia şi m-am îndreptat spre cinematograf, urma să vizionez un film.
Ne-am intersectat, ne-am zâmbit, nu-şi poate masca sentimentele, primul ei enunţ a fost de vibraţie intensă, total neaşteptată pentru mine: “Hai ia ceva, ia nişte cartofi – avea o pungă mică – mănâncă, chiar nu vrei? Ia! Unde te duci?”
Ce replică să-i dai unui om de o simplitate copleşitoare, vecină cu primitivismul, care fără nicio prejudecată te gândeşte aproapele lui, te iubeşte într-o dimensiune neintuită, care are valoarea lui câştigată prin ceea ce dăruieşte cu modestia condiţiei celuilalt, fie că vorba de un cuvânt, o întindere de mână sau un cartof prăjit.
Nu ştiu dacă ştie să scrie sau să citească, dar cred că nu s-ar supăra deloc dacă ar afla că aceste rânduri îi sunt dedicate.
Nu-i ştiu nici numele, aşa că nu ezitaţi să vedeţi între cei care nu-şi găsesc locul în case, în vile, pe scaune înalte, în birouri imense, în maşini, la cluburi sau prin piscine etc. oameni…

Ana Koman – Editor online