“Mă așez”seara “alături de mine” și mă văd cum mi-am fost în ziua…
      Mă văd alimentându-mă dimineața cu încă ceva care va da noblețe temelor destinate celor cu care lucrez, mă văd interogându-mă ce nu au înțeles ei din cuvintele mele, din zbaterile mele și de ce, căutând și după acel moment o soluție. Dacă o găsesc, îmi promit că mâine, întotdeauna este pentru mine “un mâine”, voi corija contextul, voi găsi bucuria că am anulat gândul vrăjmaș ce m-a împiedicat să nu fiu cea care explică în mod clar, eficient, cu rost și cu sens. Mai ales cu sens!
      Reiau crâmpeie de dialog cu puținii oameni cu care mai pot relaționa, bucurându-mă că am aflat ceva nou, că am interiorizat o atitudine nobilă, că am spus “un mulțumesc” pentru ce-am primit, în același timp oferindu-mi scuzele, dacă a fost ceva nelocul lui, regretând, fără ca ei să știe, că doar am spus și nu am încărcat cu vreo forță ofensatoare cuvântul.
Merg mai departe cu gândul și încerc să reevaluez situațiile pe care nu le-am putut gestiona, la care am răspuns primitiv sub impulsul cadrului în care mă mișc, unul pe care-l resimt deseori strâmt, strâmb, supus legilor, contestării…
      Uneori, cum e și acum, îmi reproșez că nu știu să notez… pare aiurea spus,dacă declar că fac asta de ani mulți, că m-am format, că mă preocupă domeniul.
Nu știu să notez reacțiilor acelora care trădează, care eșuează în demnitatea lor, celor care uită că bunul -simț e o valoare fundamentală, pe care le-o ofer zilnic prin exemplu meu,așa cel puțin mă amăgesc!
Nu știu să-i notez pe cei din fața mea, care spun că “le va merge și așa!”, celor care-și ascund prin foile de examen notițele -,,or fi bune și ele la ceva”- doar cu gândul de a înșela…
Nu știu să notez lamentațiile post factum, dar știu să notez înainte mărturisirile, supărările lor, să le înțeleg și fără măsură să empatizez…
Nu știu să notez obrăznicia,nu știu să notez gesturile de a nu fi om… dar știu să notez prietenia, e starea mea cea mai bună, o trăiesc când pot să-i mulțumesc unui om că mi-a permis să fiu lângă el cu gândul înălțător de a visa că-i pot deveni prieten vreodată și de a-l ruga să mă primească lângă el…
      Când scriu rândurile acestea mă întreb, oare nu știu să notez sau nu vreau să știu să notez…

Ana Koman – Editor online