Pentru a se vindeca, oamenii sunt dispuşi să facă sacrificii greu de imaginat, să încerce fel şi fel de tratamente, mergând chiar până la decizia de a-şi risca viaţa. Vindecarea poate veni prin diverse modalităţi şi sub mai multe aspecte. Vindecare se poate obţine cu ajutorul medicilor şi personalului medical auxiliar, medicamentelor, terapiilor, terapeuţilor, dar şi cu ajutorul iubirii necondiţionate. Cam greu de crezut, nu?
Utilizând iubirea în procesul de vindecare, totul poate părea ceva mai simplu de realizat, iar rezultatele se pot observa pe toate planurile. Exemplificări ale acestui tip de vindecare se pot regăsi atât în literatura universală cât şi pe micile şi marile ecrane. În literatură, aş aminti-o pe micuţa Heidi, fetiţa dintr-un sat izolat din munţii Elveţiei, cu ajutorul căreia s-a vindecat Clara, o fetiţă bogată ţintuită într-un fotoliu cu rotile, pentru care se încercase cam tot ce se putea, din punct de vedere medical, la vremea aceea.
Pornind de la această impresionantă povestire scrisă de Johanna Spyri, s-au făcut şi benzi desenate, dar şi câteva ecranizări ce s-au bucurat un real succes. Dincolo de prezentarea frumuseţii copilăriei, petrecută în natură şi alături de prieteni de vârste apropiate, cred s-a mai urmărit ceva. Consider că povestirea este o lecţie subtilă adresată părinţilor, de a-şi lăsa copiii să se bucure de copilărie, nesufocati de constangeri sau de reguli absurde, dar şi o sensibilă prezentare a puterii pe care o poate avea prietenia şi afectivitatea între doi copii, fiecare necăjit în felul său.
Din punctul meu de vedere, cea mai frumoasă exemplificare a vindecării prin iubire, este ideea mult premiatului film „Forrest Gump”. Mult încercat de un grav handicap fizic, pentru care era nevoit să poarte ghete ortopedice şi proteze metalice, minunatul Forrest Gump s-a vindecat, din punct de vedere fizic, tocmai datorită prietenei sale din copilărie, Jenny. Vindecarea a pornit de la îndemnul disperat al fetiţei „Run Forrest, run!” (Fugi Forrest, fugi!) atunci când acesta era agresat de nişte copii răi care îşi băteau joc de handicapul său. Vizionând cu mare atenţie un asemenea film, se poate observa cum iubirea pură între doi copii, poate duce la depăşirea unor limite considerate de netrecut, dar şi la transformarea unui handicap real în performanţa, atât la nivel sportiv cât şi la nivel social.
Mai puţin se ştie că, anumite exemplificări ale vindecării prin iubire se pot oferi şi la consilierea psihologică. Pe acest segment am intervenit şi eu, ca voluntar, ori de câte ori mi s-a solicitat ajutorul. Dacă sunteţi interesaţi cum se poate realiza acest lucru, vă invit să mă urmăriţi…

Suferinţa unei mame care creşte un copil bolnav, este de nedescris. De obicei, nu discută despre aşa ceva, doar îşi înghite lacrimile sau plânge pe ascuns, implorând Divinitatea să facă un miracol pentru copilul său. Nu are nici timp, nici bani să se mai gândească la dânsa, totul se direcţionează şi se concentrează spre cel aflat în suferinţă.
Recent, am cunoscut o astfel de mămică. Am invitat-o la mine acasă, încercând să-i ofer, împreună cu o cafea bună şi nişte prăjituri de casă, un gând bun şi un posibil ajutor. Dintr-o dată, a izbucnit în lacrimi şi mi-a povestit cu ce se confruntă de mai mulţi ani. Fiul său, urmare a nepriceperii unui medic, deranjat şi plictisit de naşterea nocturnă (şi prematură) a respectivului copil, suferea de un supărător handicap fizic. Pe lângă aspectele medicale legate de limitările fizice impuse de boală, suferinţa mamei viza şi altceva. În ciuda faptului că fiul său primea afecţiune 24 din 24 de ore din partea ambilor părinţi, băiatul era foarte trist şi nu-şi manifesta afectivitatea în niciun fel, nici măcar faţă de bunici.
„Copilul meu pare că s-a refugiat într-o lume numai a sa, o lume a cărţilor şi a suferinţei sale nemărturisite, unde noţiunea de iubire nu are loc” mi-a mărturisit distinsă doamnă, deosebit de afectată de sărăcia afectivă a unicului său fiu.
Ascultând cu mare atenţie tot ce a avut de spus, mi-a venit ideea de a-i lansa propunerea vindecării prin iubire. Pentru a fi mai repede înţeleasă, i-am redat o povestire terapeutică, cunoscută în literatură de specialitate sub denumirea de „Taina vindecării”. Surprinsă de atitudinea mea de a nu recuge la recomandări, ci la o simplă poveste, a încuviinţat iniţiativa printr-o uşoară înclinare a capului, ştergându-şi energic lacrimile, care nu se mai opreau.

„A fost odată un împărat care avea o fiică, pe care o iubea ca pe lumina ochilor. Fetiţa se născuse bolnavă, pe măsură ce creştea, mâinile şi picioarele-i slăbeau, îngreunând fiecare mişcare pe care o făcea. De iubit o iubeau cu toţii, iar din punct de vedere material, nu-i lipsea nimic. Pe la curte veniseră o mulţime de medici, dar fără nici un rezultat. Într-o zi, la acel palat, a sosit un bătrân ţinând în braţe un coş de nuiele şi a cerut să-i fie prezentat micuţei prinţese. Ajuns în faţa ei, i-a dăruit coşuleţul, spunând: „Ia-l şi ai mare grijă de el; te va vindeca!”
În acel coşuleţ era un copil mic, mult mai afectat de boala decât era ea. Plină de bucurie, l-a luat în braţe şi a început să-l îngrijească. Deşi era înconjurată de o mulţime de slujitori, ea îl hrănea, îl mângâia, îi vorbea, oferindu-i şi mai multă iubire decât primise ea. Peste vreo doi ani copilul a început să-i zâmbească şi să meargă fără niciun ajutor. Prinţesa l-a luat în braţe şi au început să danseze fericiţi, râzând şi cântând, spre surprinderea tuturor. Fără să-şi dea seama, se vindecase şi ea…”
Ce concluzie s-ar putea trage?
Despre copiii care se confruntă cu afecţiuni fizice, nu se poate spune că nu ar fi capabili să răspundă (sau să se manifeste) din punct de vedere afectiv. Tristeţea, anxietatea, dar şi refugiul în activităţi ce nu necesită ajutor din partea celorlalţi (cum ar fi cititul exagerat), pot avea ca şi explicaţie sentimentul de a se simţi că o veritabilă povara pe umerii părinţilor. Limitările fizice nu atrag deloc o limitare emoţională! Din contră, copiii dispun de imense rezerve de iubire, bine ascunse în sufletul lor, care, odată eliberate, pot vindeca şi pe alţii, nu numai pe ei. Nu degeaba se spune că pot fi consideraţi o adevărată lecţie de eroism pentru cei sănătoşi… Copiii cu deficienţe vizibile sunt cei mai potriviţi candidaţi pentru vindecarea prin iubire. Numai prin iubire, încurajări şi vorbe frumoase, pot fi motivaţi de a exersa fizic (amintiţi-vă cum fetiţa din poveste ridica şi legăna copilul, deşi mânuţele sale erau tot mai slăbite) şi nu uitaţi că doar exerciţiul poate crea funcţia! Motivaţi de iubire, copiii cu probleme pot încerca, cu mai mult curaj, activităţile de care se tem (un exemplu ar fi dansul), pot încerca chiar să ajute în limita posibilităţilor pe care le au, iar aceasta va face ca ei să se simtă utili şi apreciaţi.

În ziua de azi, nu trebuie să-i dăruiţi un copil, mai bolnav decât el, pus într-un coş. Ştiinţa a evoluat, iar iubirea dumneavoastră, direcţionată într-un mod corect, atent direcţionat, ar putea face minuni. Nu confundaţi compasiunea cu iubirea şi aveţi mare grijă că nici cei din preajma lui, să nu o facă. Nu-l izolaţi de copiii de vârsta lui, pentru că în acest fel, ar putea înţelege că vă este ruşine cu el. Poate că nu-l veţi salva de boală, dar îl veţi salva de singurătate, acesta fiind cel mai important pas în evoluţia sa de mai târziu.
Probabil că tratamentele pe care le face, produc un oarecare discomfort. Învăţaţi-l că orice durere provocată de tratament, poate înseamnă un posibil pas spre vindecare şi vă asigur că va suporta durerea mai uşor.
Vizionaţi atent filmul „Forrest Gump” şi copiaţi comportamentul mamei, interpretată magistral de Sally Field.
Oferiţi copilului cât mai multe exemple de vindecare, oferindu-i şi posibilitatea de a se informa în acest sens, atât cu ajutorul cărţilor, revistelor dar şi filmelor pe care le puteţi închiria. Nu încurajaţi iluziile, dar nici nu-i distrugeţi speranţa de… mai bine.
Într-adevăr, vindecarea prin iubire este o vindecare de care se îndoiesc foarte mulţi. De ce credeţi? Pentru că o consideră doar o iluzie a minţii celui afectat.
„Cine a văzut moartea, este mulţumit şi cu boala” mi-a mărturisit, cândva, un băiat care renunţase de a mai lupta pentru vindecarea să, având ca motiv lipsa cu desăvârşire a iubirii din viaţa sa. Coincidenţă sau nu, l-am revăzut zilele trecute şi era total schimbat. Cea care-l vindecase, îl şi iubea.
Se mai poate vorbi despre iluzie în acest caz? Credeţi-mă pe cuvânt, privirile fericite ale celor doi tineri v-ar fi spulberat orice îndoială…

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici