Ce înseamnă să fii bun?
Este convenabil pentru orgoliul multor oameni să aibă părerea despre ei înşişi că sunt oameni buni. Şi eu mă laud uneori că sunt un om bun, uitând un lucru esenţial în această privinţă: că trebuie să am fie un termen de comparaţie, fie o oglindă care să reflecte un anumit aspect al realităţii. Şi atunci problema dacă sunt un om bun sau nu se schimbă mult. Dacă a fi bun înseamnă a trăi slujind Binele obiectiv, cel care nu depinde de dorinţele mele personale şi de neputinţele mele, atunci pot face din “părerea” că sunt bun o strădanie care să îmi îndrume mereu sufletul spre a fi mai treaz şi mai deschis către ce este binele în sine, dincolo de interesele mele personale. Bunătatea este însoţită de blândeţe şi de nepărtinire şi ea se cunoaşte, cum spunea evanghelistul, după roadele ei. Deseori părerea despre noi înşine că suntem buni este defapt o amăgire care ne astupă judecata obiectivă şi ne face să trăim într-o iluzie. Totuşi, când ne aflăm în mulţumirea de sine şi în haloul presupusei noastre bunătăţi, trebuie să facem două lucruri.
Mai întâi trebuie să privim în jur către cei care ne înconjoară în viaţa de zi cu zi. Ei sunt oglinda noastră. Oricât de greu ne poate părea acceptarea acestui fapt, lumea din jur este într-adevăr oglinda noastră. Ceea ce ne supără sau ceea ce este rău în lume, sunt neputinţa noastră şi supărarea noastră. Când cineva ne urăşte şi ne doare, atunci ne simţim ura noastră proprie. Când cineva este neînţelegător, ne întâlnim tot cu neînţelegerea noastră. Trebuie doar să conştientizăm că nimic nu ni se întâmplă fără să facă parte din Sensul pe care Divinitatea l-a dat lumii şi că toate situaţiile cu care ne întâlnim, bune sau rele, ne aparţin în totalitate. Ele sunt oglinzile noastre, sunt lecţiile noastre, suntem noi înşine în voinţa şi în faptele fiecărui om pe care îl întâlnim.
După ce am privit în jur şi am încercat să acceptăm ca totul ne aparţine şi totul ne reflectă, trebuie să ne mai punem o întrebare: există pe lumea asta vreun om care ne deranjează, vreun om pe care nu îl putem suporta sau vreun om ale cărui concepţii despre viaţa nu le putem înţelege şi aprecia? Atunci sigur putem păşi către realitate şi putem înţelege că bunătatea nu trebuie să fie o iluzie în care ne îmbrăcăm neputinţele, ci un proces real de transformare continuă, un drum pe care păşim învăţând la fiecare pas, din fiecare greşeală. Oamenii buni nu se pot supăra când sunt neîndreptăţiţi, căci ei înţeleg cauza nedreptăţii ce li se face din neputinţă sau neînţelegere, şi nu te poţi supăra pe ceva ce înţelegi cu adevărat. Oamenii buni pot să înţeleagă de ce sunt loviţi sau de ce alţii nu îi pot iubi şi atunci, cum să se supere pe cine nu poate ierta sau nu poate iubi? Trebuie să ai compasiune faţă de cei care nu se pot bucura în Spirit de binefacerea iertării şi a iubirii. Deci omul bun înţelege totul şi atunci totul este preschimbat în jurul lui.
Să facem dar din bunătate un ţel şi o strădanie şi nu o iluzie cu care să ne desfătam orgoliul şi să ne ascundem neputinţele!
prof.Dr. Sebastian Stanculescu – editor online