Tanti Margareta a fost contabilă, una foarte bună, într-o instituţie a statului importantă pe vremea comunismului, la toate cotroalele nu i se găsea nici măcar o fisură în mecanismele financiare pe care le gestiona. Avea admiraţia tuturor, era o profesionistă desăvârşită.
Soarta nu a fost prea caldă cu tanti Margareta, soţul ei a murit devreme, băiatului care promitea că o va urma în domeniu a avut un accident şi nu a mai putut fi salvat. Cu tristeţe în pas, tanti şi-a dus existenţa demn, a ieşit la pensie, a schimbat casa mare de pe bulevard cu un apartament de două camere într-o zonă agitată, cu vecini gălăgioşi, merge pe la biserică, pe la cimitir şi nu a pierdut din rafinamentul şi eleganţa ţinutei de odinioară, vorbeşte mult cu fostele colege de serviciu şi ele triste sau vesele, cu nepoţi sau fără. Se mai întâlnesc pe la una dintre ele, mai imaginează moromeţian ,,o poiană a lui Iocan”, istoria se pare că le-a învins, nu o mai pot controla, rememorează vremuri, bârfesc, mai gustă din vreo prăjitură arsă pe margini, îşi mai fac daruri, lucruri pe care nu le mai poartă.
Tanti Margareta mai vorbeşte şi singură, se răzvrăteşte când o vede pe Viorica, cea mai slabă elevă de la şcoala de contabilitate plimbată de un alt nou ginere cu un Audi, alături de fiică-sa grasă, vopsită mereu în altă culoare şi tunsă din ce în ce mai scurt, amândouă zâmbindu-i cu josnicia femeilor care vor să-i demonstreze că nu mintea contează în viaţa asta. Plânge tanti Margareta! A bântuit-o gândul să plece din lumea asta, dar cele două morminte parcă-i spuneau că nu prea are cine să le mai îngrijească.
S-a apropiat de o nepoată, o femeie tare omenoasă, are grijă de bolile ei doar când e nevoie. Mai are ceva rude, cam bătrâne, la pensie, care o iubesc, îşi fac griji pentru ea, nu o pot vedea prea des pentru că stau în capătul celălalt al oraşului. Când tanti Margareta nu le răspunde la telefon se alarmează într-un mod atât de straniu încât devin penibile. Sună şi ele pe la nepoţi sau pe la vecini neaflând nimic despre tanti Margareta. Reuşesc doar să creeze panică.
Zilele trecute au reiterat scenariul speriind-o atât de tare pe una dintre nepoatele lor, o adolescentă de vreo 16 ani, căreia îi cereau cu disperare să meargă să deschidă apartamentul mătuşii doar pentru a nu fie ele martorele vreunei scene macabre în imaginarul lor obosit. Insistenţa lor evident că o iritase pe cea mică, confruntată prima dată cu o asemenea circumstanţă. Noroc că în cele din urmă tanti Margareta smulsă dintr-o altă toană răspunde apelului telefonic, blând admonestată, invocând faptul simplu, extrem de simplu pentru ea, că n-a avut chef să vorbească cu nimeni. Ştie şi savurează ce se întâmplă în acest timp al tăcerii ei cu cei apropiaţi cărora le pasă…
Uită cu siguranţă că răbdarea are şi limite, că turma poate rămâne şi fără paznic…

Ana Koman – Editor online