Niciodată n-am fost întrebată de către un copil unde duce o scară. Tonul lui era simplu şi curajos. Eleganţa ţinutei lui de şcolar completa seriozitatea şi gravitatea adresării. Cu cel mai firesc gest i-am întins mâna şi am urcat împreuna scara despre care se interesa. Cei rămaşi în urmă, colegii lui, invidiau ipostaza copilului care mergea pe o scară cu doamna spre a vedea unde duce aceasta.
Urcam în linişte , fiecare gândindu-se la ale lui. Era un timp al uimirii omului mic care îşi dărâma mai multe mituri, unul despre şcoală, unul despre scară, unul despre profesori. Scara ducea spre cancelarie, un loc fioros pentru el, acolo stau profesorii, acolo unde alchimia îşi caută substanţa. A salutat generos şi imparţial chipurile dascălilor aplecate spre masa de consiliu şi împreună ne-am întors în clasă. Curioşii l-au şi chestionat:
– Unde duce scara?
Răspunsul a venit neaşteptat:
– Am aflat.
Atât. Decent şi fără orgoliu s-a aşezat în bancă. Era prima lui descoperire şi considera că un timp trebuie să rămână o taină.

Ana Koman – Editor online