Anastasia este prietena mea cea mai mică, are aproape doi ani, am văzut-o doar în pozele bunicii ei. Știu despre ea că este isteață, foarte energică, că își potrivește domeniul său din camera albastră după interese, de parcă ar cunoaște vreo alternativă educațională la modă.

Îmi imaginez că azi, într-un colț, se joacă de-a actorii, având un amplu monolog despre mamă, rostind întruna Mama! Mama? Mama…, o văd mâine, pe un scaun, în rol de profesoară, predându-și niște lecții de matematică, adunând și risipind jucăriile prin cameră, punându-le într-un coș pe cele de pe vremea când era bebeluș, izolând astfel două timpuri.

E pricepută și-ntr-ale tehnicii, intuiesc din cele ce aud despre ea. Ce copil n-ar fi dacă ar fi înconjurat de tot felul de mașinării, demontabile și niciodată reparabile! Aici spațiul e infinit!

Când prinde ușa deschisă la domeniul său fuge, deci e și un pic sportivă, se cam împiedică, dar așa cresc campionii. Pantofiorii și-i lustruiește cu degețelele mici, pune puțin scuipat și lucesc ca noi, apoi se șterge pe rochiță!

E și bucătăreasă, într-un alt spațiu, preferă munca de jos, de sub masă, adună firimituri, le mai bagă în gură, fără s-o vadă nimeni, cred că nici nu ar vrea să audă ce-ar zice mama ei pe această temă, zăbovește la vreo frunză, nu prea știe cum s-o clasifice, că e țelină, că e salată sau cartof. Încă n-a exersat arta mirosurilor, deși are propriul parfum într-o sticluță aurie, dată de nașă la botez. Cu laptele nu prea se împacă, îl acceptă din politețe, pentru că își iubește mama, preferă sucul de morcovi și de portocale.

Am aflat că Anastasia s-a îmbolnăvit, a răcit atât de tare că părinții au dus-o la spital. Și-a schimbat pentru o vreme domeniul, dar nu și-a schimbat viziunea asupra realității. A cucerit pe toată lumea, dar nu așa ca toți copii, ci într-un mod aparte.

Intră în cabinetul doctorului, ea, un ghemotoc de fată cu bretonul strâmb și foarte scurt, eroare de stilist!!!, vede până la biroul acestuia o oglindă și începe imediat să râdă.

Copilul uită de suferință, se vede pe sine, liber, nesupus bolii și râde! Râde de chipul lui, doar de cel al lui! Își privește ochii și se descoperă! Ca-n poezia lui Coșbuc! Are marea revelație că e Ea! Începe să vadă că e luată în seamă… și aici! De o oglindă! Chipul văzut e recunoscut! Are conștiința sinelui și râde!

Își desenează cu mâna ochii, parcă mai alungiți, căutându-le lumina. Restul – nasul, gura, obrajii – parcă-i convine! Și din nou râde, nu se oprește!

Din locul meu, departe de locul ei, văd doar un chip, model pentru marii artiști, cel al copilului etern!

Ana Koman – Editor online