Ce ar fi de învăţat de la cei care vorbesc despre eşecurile lor?
Când oamenii citesc articolele mele, probabil că îşi imaginează că stăpânesc perfect modalitatea de a-mi purta de grijă şi de a mă feri ce cei/cele care nu-mi doresc binele. Nu este chiar aşa… Şi eu am avut parte de eşecuri, dar mi-am depăşit durerea, imaginându-mi că eşecurile nu sunt altceva decât nişte lecţii de viaţă pe care nu aş fi reuşit să le asimilez altfel. Recunosc, au fost însoţite de multe nopţi nedormite, dar şi de batiste udate cu lacrimi. Cu timpul, am descoperit că se pot învăţa multe, tocmai de la cei care au avut curajul de a vorbi despre eşecurile lor. Dânşilor le dedic acest articol, încercând să demonstrez că, întotdeauna, putem avea ceva de învăţat, unii de la alţii.
Când cineva conştientizează că a greşit, poate ajunge să nu se mai simtă bun de nimic. La început, se gândeşte că este singurul căruia i s-a întâmplat. Supărarea de a nu fi reuşit în ceea ce şi-a propus, poate declanşa o serie de reacţii negative, dar şi anumite dezechilibre emoţionale.
„De ce nu mă ajuţi? Eşecul în a găsi o afacere profitabilă în amărâtul ăsta de oraş, mă afectează profund, iar tu taci şi asculţi. Înţelege odată, eu nu mai suport insolvenţa, cecurile fără acoperire, controalele inopinate de la Bancă, Administraţia Financiară sau Curtea de Conturi. Când aud cuvântul faliment intru în fibrilaţii. Ca să pot găsi soluţii financiare, trebuie să fiu stabilizat şi împăcat cu situaţia. Asta aştept eu de la tine, să mă stabilizezi şi să mă linişteşti!”
Ce s-ar putea învăţa dintr-o astfel de experienţă?
Multe, mai ales că eu nu fac parte din categoria celor care oferă răspunsuri numai din dorinţa de a participa la dialog.
Dincolo de reproşul „De ce nu mă ajuţi?” am sesizat disperarea celui care mi l-a adresat. Am acordat atenţie tuturor reacţiilor clientului, i-am monitorizat atent răspunsurile, evitând utilizarea termenilor care îl enervau: „bancă”, „controale”, „incapacitate de plată”, „faliment”. Am pus accent pe prezentarea detaliată a situaţiei la care s-a ajuns, îndeosebi asupra sentimentelor negative, care alterau, clar, starea sa de sănătate. Aşa am reuşit să descopăr că:
– nu exista niciun echilibru între resurse şi posibilităţi;
– nu-şi adaptase cererea la ofertă;
– angajase un contabil „ieftin” căruia se mulţumea să-i plătească un salariu mic, deloc motivant, considerând că „nu poate plăti o căruţă de bani unuia care întoarce hârtiile de pe o parte pe alta”;
– alegerea furnizorilor şi clienţilor avea la baza doar vechea lozincă „primul venit, primul servit”;
– avea angajaţi fără experienţă, faţă de care avea un comportament distant sau umilitor;
– lansase comenzi mult prea mari din punct de vedere cantitativ, neverificând şi dacă pot fi onorate;
– calitatea produselor şi serviciilor era undeva pe locul II sau III, niciodată pe primul.
În mod direct, dar politicos i-am atras atenţia asupra tuturor aspectelor negative enumerate mai sus. A recunoscut că am dreptate, dar mi-a şi reproşat cu o aroganţă de nedescris „intervenţia ta mi-a făcut rău”. N-a făcut fibrilaţii, nici nu şi-a aprins ţigara nervos, dar i-am dat de gândit. În scurt timp şi-a revizuit comportamentul, atât cel financiar cât şi cel profesional. A declanşat schimbări majore, situaţia firmei s-a îmbunătăţit, iar omul şi-a revenit complet. Ideea este că, dânsului nu i-au lipsit curajul, nici perseverenţa. Le-a avut din plin, chiar la modul halucinant. Doar a pierdut din vedere că din prea puţin, prin mijloace cinstite, nu se poate obţine prea mult.
Ori de câte ori îmi amintesc de acel domn, îmi reamintesc sfatul bunicii, respectiv „Să ai măsură în tot şi în toate”, considerând ideală pentru realitatea pe care o trăim doar menţinerea unui echilibru perfect între dorinţe şi posibilităţi.
„Deşi se poate spune că am reuşit profesional, din punct de vedere familial, viaţa mea este un eşec. Nu reuşesc să am un copil, deşi am încercat tot ce se putea. Soţul meu nu-mi reproşează, dar simt că este profund nemulţumit. Recurg la ajutor prin consiliere pentru că nu pot accepta gândul că pot trăi fără a avea şi creşte un copil.”
Ce ar fi de discutat despre un astfel de eşec?
Eşecul de a avea un copil după multiple încercări fără succes, poate fi deosebit de traumatizant. Rolul soţului poate fi esenţial. Cei care acceptă realitatea de a nu putea avea copilul lor biologic, pot contribui, nu numai la menţinerea căsniciei, dar şi la ameliorarea suferinţei soţiei, prin acceptarea unei adopţii. Acest gen de eşec nu ar trebui perceput ca un deznodământ nefericit. În popor se spune „unora le este dat, altora nu”. Din fericire, specialiştii în astrologie pot spune mai multe. Prin calcule complexe pot determina ştiinţific dacă cineva are în harta sa natală, personalizată, unul sau mai mulţi copii. Recomand a se avea în vedere şi acest aspect. Înainte de a vă descuraja iremediabil, solicitaţi cuiva specializat o astfel de determinare, apoi luaţi o decizie.
În unul dintre ultimele sale interviuri, inegalabilul actor şi regizor Sergiu Nicolaescu regreta că nu are copii, însă a adăugat „copiii mei sunt filmele mele”, ceea ce m-a impresionat mult. Pornind de la cele afirmate, sfătuiesc pe cei care nu au copii şi regretă, să-şi considere cărţile, tablourile, lucrările (muzicale, plastice etc.) precum şi cercetările ştiinţifice, ca şi cum ar fi proprii lor copii. Nu numai că le vor duce numele mai departe, dar vor reprezenta întotdeauna ceva bun în vieţile celorlalţi. Celor care nu au filme, tablouri, cărţi sau descoperiri care să-i reprezinte şi consideră că numai un copil ar da sens vieţii pe care o trăiesc, le recomand să-şi direcţioneze toată afecţiunea către copiii care şi-ar dori preţuirea cuiva, dar nu o au.
Se ştie că iubirea necondiţionată nu are nevoie de acte emise de Primărie. Se poate manifesta oriunde, oricând, faţă de orice fiinţă, demonstrând tuturor celor care încă nu cred, că cine a învăţat ceva util de la viaţă, poate învăţa şi pe alţii.
Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici