Cum începe luna septembrie, încep și discuțiile despre școală, dar și despre pregătirile pentru începerea ei. Atât în media cât și pe Internet se activează reclamele, dar și nelipsitele oferte la rechizite și accesorii. Printre ceea ce se difuzează, am remarcat atenționarea “Copiii cu dizabilități au dreptul să învețe în orice școală”. De ce credeți că se difuzează și o astfel de atenționare? Pentru că se știe că există falsa concepție precum că un copil cu dizabilități, ar trebui școlarizat doar în instituții specializate.
Anul trecut, la început de an școlar, am fost invitată de către o doamnă învățătoare la o ședință cu părinții, nu în calitate de părinte, ci de psiholog. A trebui să argumentez și să conving pe unii dintre părinții copiilor sănătoși, de ce nu trebuie să se opună acceptării în clasă a unei fetițe cu dizabilități fizice. A fost o experiență dificilă, pe care o voi prezenta în cele ce urmează, cu scopul de a lămuri aspecte mai puțin discutate despre copiii cu dizabilități, dar și de a-i inspira pe cei dispuși să-i susțină, așa cum am făcut-o eu.
“Nu vreau să asiste copilul meu la o asemenea suferință, va fi afectat emoțional toată viața”, “De ce nu se pune petecul după cum e sacul (la figurat vorbind)?”, “Nu va putea face față cerințelor, îi va trage pe ceilați copii în jos”, “Va primi note mai mari decât merită și asta îi va destabiliza pe ceilalți”, etc sunt doar câteva dintre aberațiile, de-a dreptul halucinante, spuse de părinții care se opuneau prezenței fetiței în acea clasă.
Pentru mine era clar, lucrurile nu puteau rămâne așa. Mi-am activat tot curajul de care aveam nevoie și toată instruirea de care beneficiasem pe acest segment. Am început lupta de a le schimba atitudinea pornind de la afirmația celebrului violinist Itzhac Perlman anume că “Fiecare persoană cu dizabilități, e o persoană”.
Priviți ca persoane și nu ca subspecii, copiii cu handicap nu sunt speciali doar pentru că au niște nevoi speciale. Sunt speciali și pentru că dau dovadă de mult curaj, perseverență, răbdare, toleranță, cu totul și cu totul speciale. Pot fi un exemplu pozitiv pentru ceilați, mai ales pentru felul în care își pot transforma suferința într-o veritabilă lecție de viață.

Încă din antichitate, înțeleptul Confucius a concluzionat “Nu contează cât de încet mergi atâta timp cât nu te oprești”. Dacă a fost ascultat și înțeles nu pot ști, dar eforturi pentru a dezvolta acest subiect sunt sigură că au mai fost.
Somități precum celebrul savant Stephen Hawking, scriitoarea Helen Keller, celebrul cântăreț și compozitor american Stevie Wonder au reușit să demonstreze lumii întregi că dizabilitățile lor nu au fost un obstacol în calea succesului de care s-au bucurat. Stephen Hawking s-a îmbolnăvit grav la vârsta de 21 de ani și se credea că mai are foarte puțin de trăit. A murit la vârsta de 71 de ani și este unul dintre cei mai remarcabili oameni de știință ai timpurilor moderne. Toată viața a folosit un scaun rulant și asistenți personali, dar asta nu l-a împiedicat să facă niște descoperiri atât de spectaculoase, încât au revoluționat lumea științifică. Cu o modestie nemaiîntâlnită a răspuns celor care l-au felicitat “Handicapul m-a ajutat, fiindcă am avut timp pentru cercetări”. A explicat și acelora care nu puteau înțelege de ce trebuie să faci, în viață, tot ce poți mai bun. Îl citez “Dacă ai un handicap, probabil nu e vina ta, dar nu e bine să dai vina pe lume sau să te aștepți să le fie milă de tine. Trebuie să ai o atitudine pozitivă și trebuie să faci tot ce poți mai bun, în situația în care te afli; în cazul în care ai un handicap fizic, nu-ți poți permite să fii de asemenea handicapat și din punct de vedere psihologic”.
Celebrul Stevie Wonder a adus un alt gen de clarificare, spunând “Doar pentru că unui bărbat îi lipsesc ochii, nu înseamnă că îi lipsește vederea”. În compensare, și-a dezvoltat multe alte talente care au încântat și încă mai încânta, generații întregi.
Scriitoarea americană Helen Keller a fost prima persoană cu surdocecitate care a absolvit liceul. S-a născut sănătoasă, dar la vârsta de 19 luni a contactat o boală febrilă în urmă căreia a rămas cu grave dizabilități auditive și vizuale. A fost susținută de profesoara ei Anne Sullivan, care a ajutat-o și a învățat-o să comunice într-un anume fel. Viața lui Helen a evoluat mult după ce și-a completat educația. Mark Twain i-a făcut cunoștință cu un magnat american, care împreună cu soția, i-au plătit educația superioară. Helen Keller a scris 12 cărți printre care amintesc: Povestea vieții mele, Calea mea din întuneric, Învățătoarea și prietena mea Anne Sullivan. A murit cu puțin timp înainte de a împlini 88 de ani. Concluzia sa a fost “Singurul lucru mai rău decât să fii orb, este să ai vedere, dar să n-ai viziune”.

Copiii cu nevoi speciale, atunci când sunt încurajați, susținuți și apreciați depășesc limite pe care cei sănătoși nu și le pot imagina. Atât Stephen Hawking, Stevie Wonder cât și Helen Keller au avut șansa să întâlnească persoane dispuse să le ajute. E de la sine înțeles că numai ajutorul fizic nu ar fi fost suficient. Esențial este că acești copii să fie încurajați, astfel încât să simtă că eforturile depuse pentru ei sunt justificate și că există încrederea că vor reuși să depășească ceea ce lor li pare de …nedepășit. Ei trebuie orientați către domenii și activități în care dizabilitatea pe care o au nu are nicio importanță. Ideal este să fie instruiți să se concentreze cu plăcere pe ce le-a rămas și nu pe ce nu vor putea face vreodată. Chiar Stephen Hawking a spus “știința este un domeniu foarte bun pentru persoane cu dizabilități fizice, deoarece exploatează doar gândirea”.
Efectele supărărilor cauzate de un handicap, îndeosebi cel vizibil, pot fi devastatoare. Pot cauza izolare socială, anxietate, depresie, dispariția încrederii în sine, în propriile abilități, dar și în ceilalți. Pot declanșa boli incurabile, chinuitoare atât celor cu dizabilități, cât și celor care îi susțin în permanență. Pentru a-i motiva, mintea lor trebuie ținută ocupată și orientată spre ideea de a fi cât mai instruiți cu putință, indiferent de domeniul ales. Și din acest motiv, copiii cu dizabilități fizice trebuie acceptați să învețe împreună cu cei considerați sănătoși. Se vor stimula reciproc și vor învăța, continuu, unii de la alții. Cei sănătoși vor învăța când și cum să ofere ajutor fără să jignească, vor învăța să fie empatici, vor învăța să nu marginalizeze pe cei aflați în dificultate, dar și să fie recunoscători Divinității pentru sănătatea cu care au fost binecuvântați. Cei cu dizabilități vor învăța să fie cât mai independenți cu putință, să nu ceară ajutor pentru orice fleac, nu se vor mai izola și vor avea mai multă încredere în ei și în puterea lor. Vor înțelege că cei care-i rănesc și jignesc, sunt mult mai răniți (nu numai sufletește) decât ei.
Cei care se indoiau de reușita mea, de fapt se temeau că voi reuși… spre bucuria mea, fetița în scaun rulant a fost acceptată și își va continua studiile și în acest an, în aceeași școală și clasă.
Cred că revenirea la școală este o mare șansă și o bucurie, pe care mulți copii și-o doresc. Dacă putem să-i ajutăm în vreun fel, de ce să nu o facem?

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici