Ca termen lingvistic, orgoliul este părerea foarte bună, adesea exagerată și nejustificată despre sine însuși, despre valoarea și importanța sa socială. Există orgolii profesionale, mentale, spirituale, sociale, etc. Devin nesănătoase atunci când: apare dorința de a avea întotdeauna dreptate, când își fac apariția aroganța, nesiguranța, gelozia (din dorința de a fi mereu în control), dar și lipsa de comunicare cu partenerul (care preferă să petreacă mai mult timp cu alții decât cu cel/cea care ar trebui).
Din punctul meu de vedere, orgoliul este cel mai redutabil dintre dușmanii pe care cineva poate să-i aibă. Este foarte greu de perceput așa cum este, nu cum pare a fi. Se naște din comparații, care, de multe ori, nu sunt tocmai corecte. Orgoliul așteaptă perfecțiune, ceea ce este imposibil de realizat de către un muritor. Orgoliul poate împiedica exprimarea emoțiilor și a sentimentelor, stă la originea rivalității (prost înțelese), dar și a tuturor tulburărilor relaționale. Specialiștii în domeniu, au ajuns la concluzia că ne împiedică să iubim cu adevărat și să arătăm că mai putem iubi.
“Sunt oameni care au puterea de a iubi și alții care iubesc puterea” a spus, cu ani în urmă, muzicianul Bob Marley. Curios nu? Ce legătură poate fi între orgolii, putere și iubire? Eu am găsit un posibil răspuns, pe care îl voi prezenta în cele ce urmează.

Dacă în timpul existenței nu primim ce avem nevoie, la un moment dat, ego-ul se simte rănit. Rana, mai ales cea sufletească, activează mecanismul de apărare a minții. O persoană rănită, în afara durerii propriu zise, resimte și lipsa de putere. Conștientizarea lipsei de putere declașează frica, ce poate îmbrăca o multitudine de forme și manifestări. Frica de a nu fi iubit, de a fi respins, judecat, criticat, neînțeles, de a fi abandonat, etc. poate duce la orgolii greu de înțeles și explicat. Frica de a nu mai fi iubit este cea mai greu de suportat si sentimentul de iubire poate fi abolit in totalitate. Eu îmi asum riscul unor asemenea explicații, cu precizarea că nu intenționez să fac pe cineva anume să se simtă vinovat.

Orgolioșii devin incapabili de a simți înțelegere față de cei care au opinii diferite. Pot folosi, învinuirea, critica, chiar evitarea pentru a face față unor situații dificile. Își doresc, cu orice preț, să aibă dreptate. Știu, ca nimeni alții, să îi facă pe ceilalți să se simtă inferiori pentru că nu corespund standardelor lor înalte. Își manifestă constant propriul orgoliu, nu-și cer niciodată scuze, nu-și asumă responsabilitatea nici măcar atunci când ar trebui. “Dacă i-aș cere iertare, ar însemna să recunosc că am greșit, iar orgoliul mă împiedică să fac asta…” mi-a mărturisit cineva, măcinat de regrete, însă blocat de aberantele orgolii… pe care le prelua de la o persoană rău intenționată.

Ce se poate face?

Unui orgolios/orgolioase încercați să nu-i răspundeți cu mintea, ci cu inima. Mintea percepe orgolioșii că pe niște îngâmfați, infatuați, trufași, vanitoși, încrezuți și poate reacționa ca atare, deloc într-un mod pacifist. Dacă aveți de-a face cu o persoană de acest fel, încercați să observați suferința ascunsă din atitudinea sa. Tăceți, oricât de mult v-ar enerva. Joacă un rol, iar masca (pe care o poartă cu atâta curaj!) este doar pentru a se proteja. De cine? Pentru că este posibil să vă perceapă că pe un potențial pericol, invadator al secretelor sale sau al spațiului personal, singurul loc unde el/ea se simt bine.
Orgoliile sunt foarte periculoase pentru că, odată ce au pus stăpânire pe cineva, îl acaparează din toate punctele de vedere. Cel afectat va deveni o altă persoană în același corp. Va deveni irascibil, ușor de manipulat, greu de recunoscut până și de cei foarte apropiați.
Un medic psihiatru cunoscut, într-o emisiune televizată, a avut curajul de a spune despre orgoliul (exagerat) că este “o greșeală a intelectului”. Este un punct de vedere pe care nu-l comentez, dar poate fi avut în vedere la orice analiză pe acest subiect.
Orgoliile prostești ale unor persoane pe care le-am întâlnit, nu foarte demult, m-au necăjit foarte tare. M-am ambiționat să le analizez cu mare atenție și să nu cedez primului impuls de a reacționa. Doar am și eu limitele mele! Concluziile la care am ajuns, vi le-am prezentat, sintetizat. Dacă am omis ceva important, rămâne de văzut.
Dacă dumneavoastră ați greșit și v-ați lăsat stăpâniți de orgolii, încercați să vă cereți iertare…până nu va fi prea târziu. Consecințele pot fi ireparabile și credeți-mă pe cuvânt, e păcat !

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici